Scanback 1
N E W S    FROM
Muzeul Romanatiului Caracal

[click here to see the picture]

(25.02.2009 , Romania, Caracal )
ÎNCEPUTURILE REŞIŢEI by Dr. Mircea Rusnac

ÎNCEPUTURILE REŞIŢEI




Dr.Mircea Rusnac


Reşiţa a intrat relativ târziu în istorie, deşi este situată într-o zonă uşor accesibilă, aflată pe cursul Bârzavei şi la poalele munţilor Semenic, zonă care a fost străbătută încă din vechime de diverse populaţii. Deşi pe raza localităţii şi în împrejurimi au fost depistate câteva mărturii datând încă din epoca pietrei şi din cea a metalelor, totuşi nu se poate demonstra în momentul de faţă că aici ar fi fost aşezări omeneşti de lungă durată. Este adevărat, şi numărul oamenilor era foarte redus în acele epoci îndepărtate, astfel încât ei puteau să îşi aleagă drept locuri de trai aşezări situat în zone mult mai favorabile asigurării celor necesare.
Nici în antichitatea daco-romană, pe teritoriul Reşiţei nu au existat aşezări statorrnice. Există supoziţia, destul de veche, că romanii ar fi construit un drum de-a lungul văii Bârzavei, între Teregova şi Berzovia, care ar fi legat astfel cele două mari artere pe care le dezvoltaseră în Banatul de sud. (1) Conform acestei opinii, pe drumul respectiv ar fi mers însuşi împăratul Traian, ajungând la Berzovia (Bersobis), de unde i-a scris prietenului său Plinius. (2) Totuşi, urme ale acestui drum nu s-au păstrat, cu excepţia porţiunii dintre Berzovia şi Bocşa, şi încă este greu de susţinut că el ar fi traversat şi masivul Semenicului.
Însă cu siguranţă că şi în epoca romană, valea Bârzavei a fost, dacă nu locuită în mod permanent, oricum străbătută în mod frecvent de grupuri de populaţie. Dovada clară o reprezintă descoperirea, în 1880, a unui mare tezaur de monede romane de argint la sud-vest de Reşiţa, în pădurea de la Piatra Albă – Capul Baş. Aceste monede proveneau din perioada de guvernare a 17 împăraţi romani, începând cu Marcus Aurelius (161-180) şi terminând cu Filip Arabul (244-249) şi Traianus Decius (248-251). (3) Prin urmare, prezenţa romanilor în zona Reşiţei poate fi în mod sigur dovedită cel puţin până la jumătatea secolului al III-lea d. Chr. (4)
După retragerea romanilor din anul 271, urmează o nouă perioadă nebuloasă, cu urme de locuire extrem de puţine în zona văii Bârzavei, mai sus de Bocşa. Era epoca marilor migraţii ale popoarelor nomade, când puţinii locuitori stabili căutau zone cât mai ferite şi când nesiguranţa generală era foarte sporită. Populaţia, fiind în continuare extrem de rară, a preferat să îşi găsească locuri de trai mai propice unei vieţi ceva mai sigure şi nu a locuit în mod permanent pe teritoriul actual al oraşului.
Abia în anul 1370, în plin ev mediu, documentele istorice maghiare începeau să amintească o cetate regală, Obârşia Bârzavei (Borzafö), situată undeva pe valea acestui râu. (5) Din păcate, nici din această cetate, pe care documentele o menţionează în mod repetat ca fiind una dintre cele mai puternice ale vremii, nu s-a găsit până acum nicio urmă! Doar putem presupune, împreună cu alţi autori, că ea se situa undeva pe Bârzava superioară, între Văliug şi zona Sodol a Reşiţei. (6)
În 1437, Borzafö era din nou pomenită, acum ca sediu al districtului privilegiat românesc cu acelaşi nume, aparţinând de comitatul Caraş. (7) În 1500 acest district făcea parte din Banatul de Severin, apoi, după cucerirea turcească, aparţinea de comitatul Timiş (1561), iar în 1597 se reîntorcea la Banatul de Severin. (8)
Este perioada când îşi fac apariţia în documente majoritatea localităţilor actuale din jurul Reşiţei: Ezeriş (1319), Doman (1370), Ţerova (1433), Soceni (1452), Târnova şi Bratova (1495), Moniom (1587), Câlnic (1597) sau Lupac (1598). (9) Totuşi, numele Reşiţei nu se regăsea printre acestea. Este adevărat, în schimb, că tot în acea perioadă erau pomenite alte numeroase aşezări care nu s-au păstrat până astăzi, precum: Arach, Bacsa, Bacz, Borza, Chernewch, Felsö-Berzevicza, Filestow, Gegusfalva, Gergelyfalva, Grelety, Keresthyenfalva, Mausfalva, Maycho, Mayusfalva, Paznad, Perdeuoy, Radamerfalva, Rekethe, Szentlaszlo, Szentmiklos etc. (10) Şi acestea se aflau tot pe valea Bârzavei sau în apropierea acesteia, astfel încât nu este exclus ca una sau mai multe dintre ele să fi existat pe teritoriul Reşiţei actuale.
Comparativ cu perioadele anterioare, se poate constata că acum zona era mult mai populată şi că aşezările stabile de aici erau foarte numeroase. Importanţa râului Bârzava era în creştere, astfel că din 1389 începeau să fie consemnate morile de apă construite de localnici, care acum aparţineau cnezilor şi nobililor din aceste părţi. (11)
În 1597, un act de donaţie al principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory, către nobilii din Ţerova, menţionează alte câteva localităţi care au dispărut între timp: Ţeroviţa, Borza, Feyerviz, Sincova şi Valle. (12) Mai târziu, în 1723 şi 1761, în zona dintre Reşiţa şi Clocotici era trecută localitatea Iesenovăţ, care a dispărut şi ea. (13) Reşiţa, totuşi, întârzia să îşi facă apariţia. Este însă absolut clar că cel puţin una dintre aceste aşezări se afla pe locul ei de astăzi.
Dovada clară o reprezintă existenţa fundaţiilor din piatră ale unei biserici, lângă care s-au găsit şi câteva morminte, în zona „Ogăşele” de lângă Ateneu, demonstrând limpede faptul că o aşezare a fiinţat aici prin secolele XIV-XV. (14) Că ea s-a numit Borza, Sincova sau Valle, este mai puţin important acum. Cert este că ea se situa în actualul cartier Lunca Pomostului, pe malul Bârzavei, biserica şi cimitirul fiind amplasate pe dealul din apropiere.
În mod semnificativ, dispariţia acestei aşezări se petrecea aproape simultan cu apariţia uneia noi, la vărsarea pârâului Doman în Bârzava. După unele păreri, a fost pur şi simplu vorba de o deplasare a populaţiei într-un loc mai favorabil şi, probabil, mai ferit. (15) Oricum, locuitorii noii aşezări vor păstra în memorie locul celeilalte, ajutaţi şi de faptul că vechiul cimitir al aceleia a mai continuat să fie vizibil o perioadă. Din acest motiv, dealul cu pricina a fost numit „Moroasa”, de la cuvântul bănăţean „moroni”, care înseamnă strigoi.
Mai demult, istoricul maghiar Csánky Dezsö pretindea că Reşiţa ar fi fost menţionată documentar încă din secolul al XV-lea, sub forma „Rechyoha”, ca o continuatoare a vechii cetăţi dispărute Obârşia Bârzavei. (16) Aceste ipoteze din epoca romantismului nu mai pot fi susţinute astăzi. Numele Reşiţei nu va intra în istorie decât în anul 1673!
În privinţa originii denumirii Reşiţei, care este forma germanizată a Reciţei, au fost lansate de-a lungul timpului două opinii. Conform uneia dintre ele, căreia i s-a raliat şi Nicolae Iorga, numele Reciţa ar proveni de la latinescul Recitia, denumire care ar fi fost dată de către romani Izvorului Rece din apropierea văii Domanului. (17) Potrivit celeilalte, susţinută şi de Iorgu Iordan, şi care ni se pare mai plauzibilă, numele Reciţei este de provenienţă slavă: populaţia satelor craşoveneşti situate la 15 km mai la sud se referea cu termenul „u rečice” (la pârâu) la satul românesc de pe valea Domanului. (18) În plus, în aproape toate statele slave actuale există localităţi cu numele Reciţa. (19)
După cum arătam, prima menţiune sigură a Reşiţei, sub forma Reszinitza, se află într-un catastif de biruri turcesc din 1673, unde se preciza că fiecare casă a localităţii trebuia să plătească câte un aspru fiscalităţii otomane. (20) Este vorba despre actuala Reşiţa Română, cele mai vechi locuinţe fiind amplasate aproximativ în zona stadionului din valea Domanului. În 1687, Banatul a fost pentru prima dată ocupat de austrieci, sub autoritatea cărora s-a întocmit, în deceniul 1690-1700, o listă de localităţi intitulată Conscripţia lui Marsigli. Cu această ocazie, era pomenit pentru a doua oară în istorie satul Resicza, care aparţinea de districtul Bocşa. (21)
Din 1718, Banatul devenea şi oficial provincie austriacă, iar prezenţa Reşiţei în documente devine obişnuită. Încă din timpul războiului cu turcii, în 1717, austriecii au întocmit o hartă a zonei, pe care Reşiţa figurează (Retsiza) având 62 de case. (22) Comparativ cu alte localităţi învecinate, ea ocupa un loc de mijloc, fiind întrecută de Bocşa Română (cu 83 de case), Câlnic (82) şi Târnova (76), dar devansând clar Vasiova (36), Doman (27), Ţerova (23), Moniom (18) şi Cuptoare (14). (23) Tot acolo era menţionată şi Caraşova cu 400 de case, dar în opinia noastră acest număr trebuie să fi cuprins toate satele craşoveneşti.
În 1734, Reşiţa era pomenită ca făcând parte din plasa Caraşova, teritoriu al districtului Vârşeţului. (24) După câţiva ani, în 1738, turcii au reocupat temporar zona văii Bârzavei, ocazie cu care Reşiţa (Reschitza) era subordonată cneazului de la Caraşova, Andrei. (25) După alungarea definitivă a turcilor, Reşiţa mai apărea de încă două ori în acte până să capete importanţa industrială de mai târziu. În 1757, în amonte de Reşiţa Română au fost colonizate 20-30 de familii de olteni, care au întemeiat o colonie de cărbunari care fabricau mangal (cărbune din lemn) pentru uzinele din Bocşa, întemeiate încă din 1719. (26) Practic prin aceasta se puneau bazele Reşiţei Montane, care va fi nucleul puternicului centru industrial de mai târziu. Iar în 1765, comuna Reşiţa aparţinea tot plasei Caraşova, care acum depindea de districtul Caransebeş. (27) Era ultima consemnare a localităţii înainte de a deveni ceea ce avea să cunoască toată lumea: o puternică cetate de foc a Banatului.


Note:
1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 56.
2 Ibidem.
3 Ilie Uzum, Despre istoria societăţii omeneşti şi tradiţiile mineritului şi metalurgiei pe teritoriul microregiunii Reşiţa, în 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 34.
4 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 61.
5 Ilie Uzum, op. cit., p. 39.
6 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 58.
7 Ilie Uzum, op. cit., p. 40.
8 Ibidem.
9 Ibidem, p. 40-41.
10 Ibidem, p. 41.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 42-43.
13 Ibidem, p. 43.
14 Ibidem.
15 Ibidem.
16 Ibidem.
17 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 9 şi 96.
18 Ilie Uzum, op. cit., p. 43.
19 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 58.
20 Ilie Uzum, op. cit., p. 44.
21 Ibidem.
22 Ibidem.
23 Ibidem; Georg Hromadka, op. cit., p. 30.
24 Ilie Uzum, op. cit., p. 44.
25 Ibidem.
26 Ibidem.
27 Ibidem.





copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy