Burg Altena, Germany
Muzeul Romanatiului Caracal
     O T H E R   I T E M S     
<< previous     Dia 22 of 61     overview     next >>
NAŞTEREA UNUI CENTRU INDUSTRIAL by Dr.Mircea Rusnac
NAŞTEREA UNUI CENTRU INDUSTRIAL by Dr.Mircea Rusnac

NAŞTEREA UNUI CENTRU INDUSTRIAL Mircea Rusnac După cucerirea Banatului de către austrieci, în urma războiului din 1716-1718 cu Imperiul otoman, aceştia au început curând să exploateze bogatele zăcăminte minerale ale regiunii, dintre care unele erau semnalate încă din vremea romanilor. S-a pus accent în special pe districtele Bocşa, Oraviţa, Dognecea sau Moldova. În aceste părţi lucrările au fost începute cu ajutorul unor specialişti străini, mai ales germani catolici, care au fost colonizaţi în aşezările Banatului. De exemplu, primii mineri colonizaţi proveneau din Tirol, Boemia sau Slovenia. (1) Concomitent însă, exploatările miniere au fost completate cu instalaţii industriale, care prelucrau pe loc minereurile extrase. Primele furnale bănăţene au fost construite la Oraviţa în 1718 şi apoi la Bocşa. În 1719, pe locul numit „Altwerk” („uzina veche” în limba germană), au fost ridicate un prim furnal înalt şi prima forjă, după planurile inspectorului de mine Friedrich Freiberg. Dar acest loc unde fuseseră construite instalaţiile era în permanenţă ameninţat de inundaţiile apelor Bârzavei, aflate în imediata apropiere. Din acest motiv, în 1722 uzina a fost strămutată într-un alt loc, situat la o mai mare altitudine şi în consecinţă mai ferit, numit apoi „Neuwerk” („uzina nouă” în limba germană). În câţiva ani, la Bocşa a fost ridicată o întreagă uzină de topire şi turnare. În scopul utilizării acesteia, au fost aduşi muncitori specialişti din Stiria, Boemia şi Saxonia, care au pus bazele coloniei Bocşa Montană. (2) În acelaşi timp, pentru lucrările grele era folosită şi populaţia localnică a satelor româneşti, care era obligată să presteze în acest mod robota. La uzina de la Bocşa se produceau încă din primii ani ai stăpânirii austriece atât fier laminat, cât şi unele produse finite precum cuie sau potcoave. Astfel a început activitatea de aproape trei secole a industriei bănăţene. Dar deja din anii 1748-1749, uzinele din Bocşa nu mai puteau face faţă concurenţei cu uzinele similare din Ungaria şi din Transilvania. Pentru remedierea situaţiei, Erariul (fiscul austriac, reprezentând proprietatea statului) a concesionat uzinele pe termen de câte cinci ani, începând din 1752, în schimbul unor redevenţe anuale. Primii concesionari au fost consilierii administraţiei camerale bănăţene, Pekh şi Brandenburg. Redevenţa anuală era de 2.000 de florini şi durata concesionării s-a prelungit până în 1770. Lipsa de interes a concesionarilor a condus însă curând la ruinarea uzinelor bocşene. Din acest motiv, concesiunea către cei doi consilieri camerali a fost denunţată în 1769, iar pentru viitor s-a trecut la exploatarea în regie, prin eliminarea intermediarilor. Deja la 8 august 1768, Erariul lua unele măsuri de reparare şi de extindere a uzinelor de la Bocşa. (3) Trebuie adăugat faptul că, după ce pierduse, în urma războiului de şapte ani, în 1763, bogata regiune minieră a Sileziei în favoarea Prusiei, Imperiul austriac a încercat să o compenseze prin exploatarea intensivă a Banatului, căruia îi era acordată astfel o importanţă deosebită. (4) Deja la 16 august 1726, căpitanul de mine Markus Fulda raporta despre descoperirea zăcămintelor de minereu de fier de la Doman şi Tâlva Ţapului (între Câlnic şi Lupac), ultima fiind la o distanţă de două ore de mers de la Bocşa. (5) În 1757, consilierul Delius, care a funcţionat între anii 1756-1770 ca asesor de mină la Oraviţa, a căutat pentru prima dată zăcăminte de minereu şi în jurul Reşiţei. (6) Vizitând Banatul în acei ani, geologul Ignaz von Born scria la 7 iulie 1770 despre Bocşa: „Când Serbia se mai afla sub stăpânirea imperială, aici se aflau multe clădiri frumoase şi forje de fier. Acuma însă producţia de fier a fost întrucâtva frânată. Totuşi, mai există unele ciocane de fier, un furnal şi un cuptor în cuvă care se deosebesc de cele în care la Roniz se produce fier concasat doar prin mărime. Aici sunt turnate ghiulele pentru artileria imperială. Minereul de fier este adus de la Dognecea (...) dă un fier foarte bun.” (7) Semnele decăderii uzinelor bocşene se înmulţeau. Se considera că ele erau situate într-un loc prea deschis şi că din această cauză erau prea expuse şi sufereau urmările devastatoare ale invaziilor turceşti, aşa cum se întâmplase de altfel în 1738. (8) În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, aici au mai apărut o serie întreagă de probleme energetice generate de distrugerea pădurilor din jurul localităţii şi de căderea de pantă mică a râului Bârzava. Aceasta nu permitea decât utilizarea unor roţi hidraulice de dimensiuni mici, antrenate de apă prin partea inferioară. Prin urmare, producţia lor era în scădere, tocmai într-o perioadă în care cererea pentru produsele metalurgice bănăţene (obuze, cazane, sobe etc.) creştea. Prin urmare, era nevoie să fie găsit un loc cu un debit de apă mai mare, imposibil de asigurat de râul Bârzava în zona Bocşa, mai ales în perioadele de secetă sau de îngheţ. (9) La 8 august 1768, împărăteasa Maria Tereza emitea un ordin pentru reluarea în regia statului a instalaţiilor metalurgice de la Bocşa şi de a fi mărite cele care existau în acel moment. (10) Răspunzând acestui ordin la 3 septembrie 1768, asesorii Franz Xavier Wöginger şi Christoph Traugott Delius de la Direcţiunea Minieră Bănăţeană din Oraviţa raportau Curţii imperiale de la Viena că Bocşa nu mai corespundea măririi intenţionate de aceasta şi nu mai putea deveni rentabilă. În acest raport, ei propuneau să fie construite în schimb alte uzine la Reşiţa, aducând următoarele argumente în favoarea locului pe care îl aleseseră: Reşiţa se afla tot pe râul Bârzava, dar la 20 km în amonte faţă de Bocşa, astfel încât acolo căderea de pantă a apei era mai mare, lucru care permitea funcţionarea instalaţiilor şi la un debit mai mic de apă, în acest fel fiind evitaţi timpii morţi în procesul de producţie. În plus, în zona Reşiţei materialul lemnos se afla în abundenţă, ea situându-se la limita nordică a unor păduri imense, care se întindeau din Munţii Semenic într-o parte până către Caransebeş, iar în altă parte până în zona Almăjului. Aceasta în timp ce la Bocşa deja lipsea şi lemnul, în urma enormelor defrişări practicate în anii anteriori pentru asigurarea combustibilului necesar uzinei. (11) În jurul Reşiţei fuseseră descoperite numeroase zăcăminte de minereu de fier, la Ocna de Fier, Dognecea, Delineşti, Târnova, Doman-Slamina, Reşiţa-Ogaşul Popii şi la Tâlva Ţapului, între Câlnic şi Lupac. (12) Deja din 1757, în vecinătatea Reşiţei (Române), la 2-3 km în amonte pe Bârzava, fuseseră colonizate circa 20-30 de familii de tăietori de lemne şi cărbunari proveniţi din Oltenia, care asigurau mangalul (cărbunele din lemn) necesar uzinei din Bocşa. (13) Practic, despre ei se poate spune că au pus bazele viitoarei localităţi Reşiţa Montană. Tot înaintea întocmirii acestui raport, încă din anul 1767, Delius efectuase chiar la faţa locului o serie de studii şi măsurători în vederea amplasării viitoarei uzine pe malul drept al râului Bârzava şi stabilise traseul viitorului canal de aducţiune a apei pentru punerea în mişcare a roţilor hidraulice. (14) Trebuie precizat că în acea epocă nu fuseseră încă inventate motoarele cu aburi, ci se folosea forţa apei pentru funcţionarea instalaţiilor industriale. Tot atunci începuse acţiunea de tăiere a pădurilor de pe locul în care urmau a fi amplasate uzinele, iar proprietarilor terenului respectiv le-au fost repartizate terenuri în alte părţi. (15) Argumentele lui Wöginger şi Delius s-au dovedit a fi convingătoare, astfel încât Curtea din Viena a aprobat raportul lor la 31 octombrie 1768. Imediat a fost creată o comisie care să examineze şi să stabilească viitorul amplasament al furnalelor de la Reşiţa. Pe lângă cei doi semnatari ai raportului, această comisie era compusă şi din inginerul Karl Alexander Steinlein de la Oficiul cadastral din Timişoara şi din administratorul montanistic Joseph Desiderius Redange. (16) Ei au cercetat terenul şi împrejurimile, întocmind şi o hartă precisă a locurilor, au stabilit programul de muncă pentru construcţie şi necesarul de cheltuieli. Raportul lor a fost prezentat Camerei imperiale la 13 aprilie 1769. (17) Cu elaborarea planurilor pentru construirea a două furnale au fost însărcinaţi asesorii Direcţiunii orăviţene Redange şi Franz Müller von Reichenstein. (18) Despre ultimul putem menţiona că urma să fie (în 1782) descoperitorul telurului, singurul element chimic găsit pe actualul teritoriu al României. (19) Ei au şi coordonat execuţia efectivă a lucrărilor, în timp ce Delius a condus executarea canalului aductor şi a prospectat zonele din apropiere, descoperind cu această ocazie zăcămintele de fier de la Delineşti, Târnova şi Doman şi probabil şi pe cele de huilă de la Doman şi Secu. (20) La 17 august 1769, consilierul aulic Franz Xaver Schöner a primit aprobarea Curţii imperiale pentru a aplica planurile întocmite la faţa locului de către comisia amintită mai sus. La 20 octombrie el a raportat administraţiei din Timişoara că locul ales de comisie era cel potrivit pentru o asemenea investiţie, iar la 25 octombrie preşedintele civil al Banatului, contele Carl von Clary und Altringen, a ordonat începerea lucrărilor de construire a noilor furnale. (21) „După amănunţite cercetări la faţa locului, s-a aprobat construirea noilor uzine pe locul unde se găsesc şi azi, iar lucrările au început la 1 noiembrie 1769”, sintetiza Antoniu Marchescu momentul oficial al naşterii noului centru industrial bănăţean. (22) Deoarece planurile pentru ridicarea furnalelor, cuptoarelor şi atelierelor fuseseră deja întocmite, la 1 noiembrie s-au putut începe lucrările. Mai întâi au fost trimise patrule de soldaţi în satele din vecinătate, de unde au adus lucrători cu căruţe în contul obligaţiei la robotă, care se practica în acea perioadă. (23) Apoi au fost confecţionate două cuptoare de var şi o cărămidărie, care şi-au început imediat activitatea. (24) Cu conducerea lucrărilor de dulgherie şi, respectiv, de zidărie, au fost însărcinaţi maiştrii Peter Korb din Oraviţa şi Martin Klesko din Biserica Albă. Lucrările erau realizate de un grup de meseriaşi germani format, în diferite perioade, din 17-21 de zidari şi 18-23 de dulgheri şi tâmplari, la care se adăugau un număr maxim de 228 de ţărani români, dintre care 172-180 munceau ca zilieri şi 48 făceau cărăuşie cu animalele şi cu căruţele lor. (25) De fapt, în perioada iernii grele 1769-1770 lucrările mai mult au stagnat, fiind reluate mai serios abia din primăvara următoare. (26) Dar şi în 1770 ele au mers destul de greu, atât datorită muncilor agricole care îi reţineau pe ţăranii români, cât şi a unor maladii palustre care îi afectau pe muncitorii germani, generate de terenul mlăştinos care emana gaze şi insecte. (27) Cnezii (primarii) satelor româneşti erau obligaţi să prezinte iobagi cu căruţe pentru robotă, fiind răspunzători personal pentru executarea ordinelor de către aceştia. În acest fel, autorităţile nu trebuiau să ii retribuiască pe ţăranii români, ci doar pe meseriaşii germani, care erau într-un număr mult mai mic. (28) Cei din urmă erau la rândul lor foarte afectaţi de febra palustră cauzată de mocirlele inundaţiei Bârzavei, astfel încât Oficiul din Bocşa a fost nevoit să trimită la Reşiţa un subchirurg cu medicamentele necesare. (29) În paralel cu demararea lucrărilor, a fost abordată şi problema suprafeţelor de pădure şi de păşune cu care trebuiau dotate noile uzine pentru a-şi putea începe activitatea. O primă examinare la faţa locului a fost efectuată la 28 noiembrie 1769. Conducătorii lucrărilor de pe teren solicitau mereu predarea suprafeţelor respective, întrucât aveau nevoie de un teren împădurit care trebuia împărţit în 60 de secţiuni şi să poată da anual o cantitate de 8.000 de stânjeni de cărbune, precum şi lemnele de construcţie necesare. Totodată, comuna Târnova era obligată să livreze anual uzinelor o cantitate de 110 căpiţe de fân pentru hrana animalelor de tracţiune. (30) O comisie de la Timişoara a sosit pe teren abia la 21 aprilie 1770, când a fost desemnată suprafaţa necesară, dar ea tot nu a fost predată uzinelor. Ca urmare, la 18 mai Redange şi controlorul Schumann de la uzina din Bocşa solicitau din nou predarea ei, apoi făceau acelaşi lucru Wöginger şi Delius, însă fără rezultate în acel moment. (31) Predarea terenului va fi făcută abia în anul 1773. (32) La 8 martie 1770 era emisă o notă a contelui Clary către Direcţiunea minieră din Oraviţa, prin care se amintea faptul că din acel moment aceasta trebuia să facă rapoarte împreună cu Schöner în privinţa mersului lucrărilor. (33) Prospectările din regiune dând rezultate foarte bune, la 13 martie 1770 Wöginger şi Delius raportau descoperirea de minereu de fier la Slamina (Doman), care avea o grosime de 5 picioare (1,58 metri) şi era atât de bogat, încât de la Ocna de Fier nu ar mai trebui să se aducă minereu, unul dintre furnalele viitoare putând fi aprovizionat în permanenţă din acest zăcământ situat foarte aproape. (34) La 18 aprilie 1770, Wöginger şi Delius trimiteau unele instrucţiuni maistrului minier Redange şi controlorului uzinei din Bocşa, Schumann, referitoare la preluarea terenului Reşiţei şi a pădurilor necesare. La 20-21 aprilie urma să sosească la Bocşa o comisie în acest scop, din care trebuiau să facă parte şi Redange şi Schumann, ca reprezentanţi ai Direcţiunii Miniere. Prin aceste instrucţiuni le era amintită atitudinea pe care trebuiau să o adopte în cadrul comisiei respective. Ei trebuiau să propună atribuirea către uzină a unui „teren suficient”, pe lângă păşunile de pe malul Bârzavei care urmau a fi ocupate de uzină. În special trebuia repartizat un lot de pădure „care să asigure pe termen suficient uzinele.” (35) De asemenea, era necesară tăierea imediată a unei cantităţi de lemne pentru arderea varului şi a cărămizilor, de dorit cât mai aproape de uzina în construcţie. Exista de altfel deja o mare cantitate de copaci tăiaţi, care puteau fi transformaţi pe loc în mangal. În plus, era solicitată şi înfiinţarea în zona apropiată a unui sat de cărbunari. Totodată, trebuia construit în condiţii acceptabile drumul dintre Bocşa şi Reşiţa, prin contribuţia uzinei şi a ţăranilor din zonă. De altfel, şi însăşi uzina trebuia să fie construită tot prin robotă, trebuind a fi indicate satele care urmau să fie supuse acesteia. (36) La comisia sus-amintită urmau a lua parte şi metalurgul Schrop din Ocna de Fier şi dulgherul Korb, „responsabil pentru construcţia uzinelor reşiţene”, pentru că ambii cunoşteau foarte bine zonele păduroase de aici. (37) Pe măsură ce se derula activitatea de construire a uzinei, erau întocmite rapoarte săptămânale privind mersul lucrărilor, trimise la Direcţiunea Minieră din Oraviţa. Din păcate, nu s-a păstrat până astăzi decât un singur astfel de raport, pentru săptămâna 10-15 septembrie 1770, dar din conţinutul lui aflăm informaţii extrem de preţioase despre modul în care se năştea noul centru industrial. Ne putem da seama ce nepreţuită sursă de informaţii ar fi constituit-o totalitatea acestor rapoarte, dar la atâţia ani distanţă de atunci, un document original datând din acea perioadă este o mare raritate. Raportul la care ne-am referit a fost întocmit de către topograful minier J. Hierchenröder şi de către conducătorul de lucrări Lorenz Rudolph. (38) El cuprindea totodată şi câteva aprecieri ale lui Wöginger din 24 septembrie. Acesta hotăra trimiterea chiar de a doua zi a încă opt zidari la Reşiţa, care urmau a fi remuneraţi zilnic cu câte 36 de creiţari. Ei urmau a fi dotaţi şi cu pături şi haine. (39) Raportul propriu-zis preciza că erau în curs prospectări de minereu de fier în zona Reşiţei, găsindu-se către apus „bulgări rotunzi de minereu de fier”, care deja erau daţi în exploatare. În total, la aceste prospecţiuni luau parte opt oameni. (40) La construcţia unui furnal lucrau 13 zidari şi 2 băieţi, dintre aceştia patru fiind afectaţi în săptămâna respectivă de diferite boli. Ei izbutiseră totuşi să termine de ridicat zidul de sprijin superior al furnalului şi să ridice în întregime şi să tencuiască zidurile laterale ale canalului de scurgere de la camera de angrenaje, ca şi zidul de fronton inferior. Un număr de 15 dulgheri pregăteau şi fasonau lemnul necesar acoperişului forjei. În total, în acel moment participau la lucrări un număr de 172 de oameni, dintre care: 42 la zidărie, 16 la mortar, var şi săpat, 20 la săparea fundamentului pentru forjă, 30 la canalul de apă al forjei şi 64 la canalul de scurgere. (41) Pentru transportul materialelor necesare erau folosite un număr de 48 de căruţe. În 15 septembrie fusese repus în funcţiune şi cuptorul de var. Fuseseră fabricate 70.000 de bucăţi de cărămidă, producţia urmând a continua până la 100.000, care urmau a fi arse toate împreună. De asemenea, fuseseră aduse 4.100 de bucăţi de şindrilă. Maistrul zidar Klesko s-a îmbolnăvit din 4 septembrie, iar maistrul dulgher Korb plecase de cinci zile din cauza neplătirii diurnei. Momentul era dificil, deoarece acum trebuia amplasat fundamentul forjei şi trebuia începută zidăria. De aceea, pentru supravegherea muncitorilor fusese angajat la 13 septembrie bocşanul Klimek. (42) Documentele vremii ne mai spun că salariul lunar al maistrului zidar Martin Klesko era de 45 de florini, iar remuneraţia pentru o zi de lucru a maistrului dulgher Peter Korb era de 1 florin şi 30 de creiţari. (43) În acelaşi timp, muncitorii zidari, originari din zonele Oraviţa şi Sasca, erau retribuiţi cu 36 de creiţari pe zi, „deloc de invidiat pentru acele vremuri şi pentru situaţia dată.” (44) Cu toate acestea, şi chiar cu munca neretribuită a ţăranilor iobagi, preliminarul de cheltuieli întocmit la 12 ianuarie 1770, cuprinzând suma de 37.809 florini şi 28,5 creiţari, a fost în cele din urmă cu mult depăşit de valoarea construcţiei, lucru care poate fi dedus din faptul că numai pentru lucrările de tâmplărie şi dulgherie s-a cheltuit în final suma de 6.864 de florini şi 7 creiţari. (45) În orice caz, se poate spune că începând mai ales din primăvara anului 1770 se lucra în mod susţinut la ridicarea simultană a două furnale înalte, a trei fierării pentru drugi de fier şi a uneia pentru unelte, toate urmând a fi dotate cu cuptoare proprii de încălzire, şi a unui atelier de poleit. Ceva mai târziu s-a trecut şi la construirea unui depozit de cherestea şi a unor şoproane pentru depozitarea mangalului şi a pieselor gata fabricate. (46) Din păcate, unul dintre părinţii industriei reşiţene nu a rămas în regiune până la finalizarea construcţiilor, deoarece, recunoscându-i-se capacitatea şi meritele, a fost mutat din această regiune. Este vorba despre Delius, care la 8 septembrie 1770 a fost numit profesor de tehnica exploatării miniere şi de topografie la Academia de ştiinţe montanistice şi silvice de la Schemnitz (astăzi Banska Stiavnica, în Slovacia). El nu va participa deci la inaugurarea uzinelor reşiţene, la a căror edificare a avut unul dintre cele mai mari merite. Nici la Schemnitz nu va rămâne prea mult, doar până în martie 1772, după care catedra pe care o ocupase va fi vacantă timp de 35 de ani. El a fost numit în continuare consilier de curte al Oficiului cameral şi montanistic de la Viena. (47) La Reşiţa, lui i se datorează în exclusivitate proiectarea şi executarea canalului de aducţiune a apei din Bârzava pentru nevoile instalaţiilor industriale acţionate prin roţi hidraulice. Acest canal face parte intrinsecă din istoria Reşiţei, fiind denumit „Ierugă” de locuitorii români şi „Schmelzgraben” („Canalul topitoriei”) de către cei germani. El avea o lungime totală de 1.723 de stânjeni (3.267,5 metri). (48) În timpul comunismului, canalul lui Delius a fost acoperit cu plăci betonate, astfel încât el nu mai poate fi văzut astăzi de locuitori, cu excepţia gurii de vărsare în Bârzava. El acum este un canal subteran, care colectează dejecţiile din zona veche a oraşului. Astfel a fost tratat de către regimul comunist unul dintre simbolurile Reşiţei industriale! Totuşi, traseul lui poate fi descris după configuraţia vechilor străzi, care au fost construite tocmai în raport cu această cea mai veche lucrare din oraş. El îşi ia apele din Bârzava în dreptul stăvilarului de pe strada Digului din zona Stavila (care poate fi văzut de pe pasarelă). Mai departe, trece printre strada Castanilor şi deal, imediat prin spatele caselor. Albia lui se continuă mai jos (ca altitudine) de Grădina zoologică, apoi merge în linie dreaptă pe lângă strada numită semnificativ Canalului până la bariera feroviară de pe strada Oituz. De acolo pătrunde în spaţiul uzinei (actualul T.M.K.), trece pe lângă clădirea numită şi ea semnificativ „Ierugă” de pe strada Feroviarului (sediul impiegaţilor de la T.M.K.), apoi coteşte pe la poalele Dealului Crucii. Din uzină iese în capătul străzii Ştefan cel Mare, după care o ia prin spatele acestei străzi, către autogară. De acolo traseul său este drept, ieşind în strada Crişan, apoi în strada Bega, iar gura de vărsare se află imediat lângă sediul Casei corpului didactic (fostă Vila Koch, fost restaurantul „Cărăşana”, fost Inspectoratul şcolar). Această gură de vărsare a apelor canalului înapoi în Bârzava se vede de pe partea cealaltă a râului, din dreptul blocului „Romarta”. Este singurul lucru vizibil astăzi din acest canal care se confundă cu istoria Reşiţei. În vremurile sale de glorie, canalul intrase chiar în folclorul reşiţean, după cum consemna în acea vreme şi scriitorul Alexander Tietz. Grădinile de flori ale caselor muncitoreşti foloseau din plin apa acestui canal, care trecea prin imediata lor vecinătate. (49) În privinţa amplasării celorlalte construcţii uzinale, suntem informaţi că cuptoarele au fost ridicate în partea de nord a văii Bârzavei, la poalele Dealului Mare (lângă Dealul Crucii) şi ale Cracului Ţerovei, la o înălţime de 28 de picioare (8,85 metri) deasupra apei, pentru a fi ferite de inundaţii. Ciocanele au fost instalate la 100 de metri mai jos conform cursului Bârzavei, iar în spatele lor se afla şopronul de cărbuni. (50) Trebuie precizat că în acel moment albia Bârzavei nu era regularizată, astfel încât ea colecta toate apele scurse de pe dealurile înconjurătoare şi întreaga sa vale era plină de braţe şi de mlaştini, care făceau ca locul să fie extrem de nesănătos. Din acel motiv, în caz de ploi mai consistente, apa putea ajunge până în apropierea locului unde erau furnalele. Odată cu începutul anului 1771, se intra în linie dreaptă şi cu finalizarea lucrărilor de construcţie a uzinei. Considerându-se că acestea erau atât de avansate încât ambele furnale ar fi putut fi puse în funcţiune, la 29 ianuarie 1771 Direcţiunea Minieră din Oraviţa l-a trimis pe Redange la Reşiţa pentru a le face o ultimă inspecţie, cum se spera atunci. Raportul pe care îl va întocmi acesta nu va fi însă foarte încurajator. El era întărit de un raport către aceeaşi Direcţiune emis la 15 februarie, prin care era anunţată apariţia unor infiltraţii de apă la rezervorul de apă al unui ciocan de la forjă. (51) În plus, chiar în timpul inspecţiei lui Redange la Reşiţa s-a prăbuşit şi o parte a zidului rezervorului. Pentru acest motiv, constructorul lui, maistrul Klesko, a fost arestat şi obligat să reconstruiască zidul pe propria cheltuială. (52) Prin urmare, au mai apărut o serie de întârzieri neprevăzute. Totuşi, cu aceste mici excepţii, Redange aprecia în raportul său că starea în care se aflau noile construcţii era bună. (53) Nici celălalt maistru care conducea lucrările, dulgherul Peter Korb, nu era „uşă de biserică”. Un document din 1775 ne informează că, întors la Oraviţa, acesta, care în momentul respectiv ajunsese topitor-şef, a fost condamnat şi el la şase ore de arest, deoarece bătuse un muncitor în timpul schimbului. Totodată, el era avertizat „să procedeze mai măsurat cu oamenii în timpul lucrului, în caz contrar fiind sancţionat cu o pedeapsă mai aspră.” (54) La 26 iunie 1771, Clary, preşedintele administraţiei Banatului, convoca o adunare la Reşiţa, în vederea trasării definitive a terenului care urma să aparţină uzinelor, aceasta reprezentând, după cum s-a văzut, o problemă destul de serioasă. (55) Şi astfel se ajungea la momentul culminant, cel al inaugurării noului centru industrial Reşiţa. La 3 iulie 1771, călugărul franciscan Michael Gozdich de la Caraşova săvârşea slujba prin care erau sfinţite cele două furnale, care erau botezate cu acest prilej „Franciscus” şi „Josephus”. (56) Denumirile le erau date, desigur, în cinstea principalilor conducători ai lucrărilor, Franz Müller von Reichenstein şi Joseph Desiderius Redange, care ambii asistau la ceremonie. Pe fiecare dintre cele două furnale a fost montată câte o placă din fier turnată, având următoarea inscripţie în limba latină: „La ordinul augustei Tereza, sub îngrijirea lui Müller şi Redange s-a ridicat acest furnal.” (57) Tot atunci, fucţionarul administrativ Engelbert Scheuchenstein (redat în alte lucrări sub diferite forme corupte) şi controlorul Joseph Lammer redactau pentru Direcţiunea din Oraviţa un entuziast proces verbal, în care evenimentul era eternizat prin următoarele cuvinte: „Prin prezenta suntem în situaţia de a anunţa cu deplină bucurie şi supuşenie cum că în prezenţa domnilor asesori ai Direcţiei, von Müller şi Redange, ambele cuptoare înalte de la Reşiţa au fost pornite la 3 iulie, dându-li-se la sfinţire numele de Franciscus şi Josephus. Sub oblăduirea lui Dumnezeu, acestea funcţionează constant atât de bine, cum doar ţi-o poţi dori şi, în ciuda multelor şi marilor ape care se constată aici, nu s-a întâmplat şi nu se observă nici urmă de avariere.” (58) Deci, cu toate problemele pe care încă le creau la acea oră apele Bârzavei, la care ne-am referit şi mai sus, se putea aprecia pe bună dreptate că uzinele din Reşiţa îşi începuseră activitatea cu dreptul. Despre cei doi exponenţi ai construirii furnalelor mai putem spune următoarele lucruri: Redange avea să se retragă la bătrâneţe la Oraviţa, unde a decedat în anul 1803, mormântul său fiind identificat în cimitirul romano-catolic din localitate. (59) Müller von Reichenstein va descoperi în 1782, după cum am mai amintit, telurul ca un nou element chimic, necunoscut până atunci, şi va muri în anul 1825 la Viena. (60) Delius, aşa cum s-a văzut, plecase din Banat înainte de inaugurarea uzinelor reşiţene, iar despre Wöginger nu există informaţii ulterioare în izvoarele istorice. Câteva luni mai târziu, la 8 octombrie 1771, a fost aprins focul şi la cele patru fierării, dintre care trei erau pentru drugi de fier şi una pentru unelte, fiecare având propriul ei cuptor de încălzire. (61) Pe lângă acestea, mai existau încă 21 de clădiri, între care: mai multe locuinţe, o cârciumă, o brutărie, o fierărie şi hanul cărăuşilor. (62) În apropierea clădirilor industriale s-au pus bazele unei noi localităţi pentru viitorii muncitori. Această localitate şi-a luat numele de la vechiul sat Reşiţa, aflat în vecinătate, dar, pentru a putea fi diferenţiată de acesta, a fost denumită iniţial Eisenwerk-Reschitza (Reşiţa Uzinală), iar mai apoi Montan-Reschitza (Reşiţa Montană), în timp ce Reşiţa veche devenea Reşiţa Română. (63) Trebuie să precizăm că primii muncitori colonizaţi în noua localitate proveneau din câteva direcţii diferite: o parte dintre meseriaşii care lucraseră la construirea uzinelor au preferat să rămână pe loc, beneficiind şi de facilităţile oferite de autorităţi pentru a se instala definitiv aici; cărbunarii olteni locuiau deja în zonă de 14 ani şi au continuat să taie lemne şi să producă mangal pentru noua uzină; unii muncitori s-au mutat de la Bocşa la Reşiţa, din cauza faptului că în localitatea de origine rămăseseră fără loc de muncă; şi, în sfârşit, o serie de colonişti au fost aduşi din diferite zone din Austria: Stiria, Austria Superioară, Aussee şi Salzkammergut. (64) În primii ani de existenţă, din punctul de vedere al conducerii şi al controlului, uzinele din Reşiţa au fost subordonate Oficiului minier de la Bocşa, care le conducea printr-un administrator („Verwalter”). Primul conducător al uzinelor reşiţene a fost Bernhard Abt. (65) Din punct de vedere tehnologic, fireşte că instalaţiile industriale puse în funcţiune în 1771 erau cu totul altfel decât uzinele existente astăzi. Am mai arătat că în acea vreme furnalele foloseau cărbuni din lemn numiţi mangal; instalaţiile de insuflare erau de asemenea din lemn şi erau antrenate prin acţionarea unor roţi hidraulice. La fel, primele ciocane care au fost folosite în cadrul forjelor aveau şi ele batiurile tot din lemn. (66) Imediat după inaugurare, noile instalaţii industriale şi localitatea care se înfiripa în jurul lor au fost consemnate pe câteva hărţi extrem de preţioase în efortul depus de noi de a localiza pe teren aceste construcţii. Am avut şansa să studiem în amănunt două asemenea hărţi, întocmite respectiv la 21 august 1771 şi la 3 ianuarie 1772, care ne-au putut da o idee destul de clară despre felul cum arăta Reşiţa industrială la începuturile sale şi, la fel ca în cazul canalului descris mai sus, ne-au servit drept excelente mijloace de orientare în identificarea acestora pe teren. Rezultatele observaţiilor noastre le vom prezenta în cele ce urmează. Din prima hartă rezultă că pe malul stâng al canalului se aflau furnalele, tot în locul în care se află şi astăzi. În aval de ele erau forja de bare şi forja de scule. Lângă forja de bare, spre sud, erau depozitul de cărbuni şi halele de amestecare. La răsărit de uzină se aflau amplasate cuptoarele de ars cărămizi, iar spre apus cuptoarele de var. Între canal şi Bârzava se poziţiona strada principală a localităţii, pe care se aflau, pe lângă primele locuinţe construite, cârciuma şi brutăria, în vecinătatea furnalelor, către est. Chiar în dreptul furnalelor, strada se bifurca, o parte trecând prin uzină, pe lângă depozitul de cărbuni şi halele de amestecare, pomenite mai sus, iar cealaltă parte mergea pe lângă Bârzava în jos, având fierăria pe dreapta şi hanul cărăuşilor pe stânga. Primele locuinţe se aflau în dreptul actualei străzi Paul Iorgovici, de la biserica romano-catolică în sus. Strada fusese construită în acel loc pentru că, conform aceleiaşi hărţi, în acea vreme Bârzava curgea chiar prin spatele caselor, întregul teren de până la dealurile din partea opusă furnalelor fiind acoperit de alte braţe şi mlaştini ale râului. (67) Cea de-a doua hartă consultată preciza că valea în care fusese ridicată uzina a fost denumită „Valea Clary”. Pe această hartă apăreau şi mai precis conturate braţele formate atunci de Bârzava. Tot de acolo se mai putea constata că ţiglăria era plasată aproximativ pe locul zonei actuale cu acelaşi nume din cartierul Stavila, iar cuptoarele de var erau la poalele Dealului Crucii, în apropierea oţelăriei de astăzi (şi unde înainte chiar existase o stradă denumită Vărărie). Hanul era pe locul viitorului hotel Pannonia, ulterior Oltenia, aproximativ în apropiere de Liceul de piatră, acum înlocuit de hala Blooming. (68) Conform acestor hărţi, putem concluziona că primele locuinţe ale oraşului se situau pe actuala stradă Paul Iorgovici, pe partea opusă uzinei, în porţiunea cuprinsă între furnale şi catedrala ortodoxă. Populaţia totală în 1771 cuprindea aproximativ 300 de locuitori germani, grupaţi în 126 de familii. (69) Acestea locuiau la început în 40-50 de case. (70) La aceştia erau adăugate cele până la 30 de familii de olteni, colonizaţi mai devreme, şi care locuiau în marginea dinspre est a localităţii, mai sus de catedrala actuală. Majoritatea lucrărilor de până acum îi includeau şi pe olteni între cei 300 de locuitori ai Reşiţei Montane. Totuşi, efectuarea unor calcule simple demonstrează că aceştia au fost excluşi de la numărătoarea oficială. Dacă între cei 300 de locuitori am include atât pe cele 126 de familii germane, cât şi pe cele 30 olteneşti (am luat în calcul varianta maximă a familiilor olteneşti, deoarece acestea aveau natalitatea mai mare decât cele germane şi veniseră cu 14 ani mai devreme), ar rezulta un indice de doar 1,92 locuitori pentru fiecare familie, ceea ce este imposibil, ştiut fiind faptul că orice familie colonizată avea cel puţin câte doi membri (soţ şi soţie). Excluzând din calcul familiile olteneşti şi împărţind 300 de locuitori doar la cele 126 de familii germane, revenea o medie de 2,38 locuitori/familie, ceea ce pare mult mai normal, deoarece unele familii aveau şi copii. Făcând acelaşi raport de 2,38 membri şi pentru familiile olteneşti (care este de presupus că erau, de asemenea, tinere), ar rezulta un număr de 71 de locuitori olteni pe lângă cei 300 de germani, deci totalul corect pentru întreaga localitate ar fi în jurul cifrei de 371 de locuitori. Dintre aceştia, oltenii reprezentau 19,1%, iar germanii 80,9%. Aceştia au fost primii locuitori ai Reşiţei Montane. În acelaşi timp, localitatea învecinată, Reşiţa Română, era locuită de câteva sute de români bănăţeni autohtoni. În acest mod s-a putut reconstitui, în ciuda marii penurii a documentelor din acea perioadă destul de îndepărtată, întemeierea unei noi aşezări, care va deveni faimoasă în scurt timp prin importanţa industrială pe care o va dobândi şi care va fi cel mai puternic centru industrial sud-est european. Orice lucrare dedicată Reşiţei are grijă să amintească faptul că multe alte puternice uzine din Europa au apărut pe hartă în urma Reşiţei. Ca termen de comparaţie, se poate preciza că uzinele Krupp din Essen existau din 1811; uzina metalurgică de la Vitkovice (Boemia) a fost pusă în funcţiune în 1829; uzina M.A.N. din Germania datează din 1834, la fel ca şi Sulzer din Elveţia; cea de la Donawitz (Austria) din 1836; Baumeister şi Wain din Danemarca din 1843; uzinele Škoda din Pilsen (Cehia) s-au înfiinţat în 1859-1860. Toate aceste uzine metalurgice din Europa centrală au o vârstă apreciabil mai mică decât uzinele reşiţene. Chiar şi în Anglia, pe bună dreptate considerată a fi prima ţară a revoluţiei industriale, există puţine întreprinderi care să poată revendica o asemenea tradiţie. (71) Modul în care s-au ridicat o uzină şi o localitate pe un teren gol, într-un termen destul de scurt, demonstrează avântul pe care îl luase dezvoltarea industrială în Imperiul austriac, care a ştiut unde şi cât să investească pentru a folosi la maximum resursele oferite de natură. Naşterea Reşiţei, reconstituită de noi în studiul de faţă, poate servi oricând drept model al unui profesionism într-adevăr ridicat la nivel de artă. Note: 1 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 61. 2 Ibidem, p. 62. 3 Antoniu Marchescu, Uzinele din Reşiţa, ms. dactilo, în Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, nr. inv. 10.526, p. 1. 4 Rudolf Gräf, Două documente referitoare la începuturile furnalelor din Reşiţa, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 255. 5 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 63. 6 Ibidem, p. 66. 7 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920. Din istoria industrială a Banatului montan, Reşiţa, 1997, p. 334. 8 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 64. 9 Rudolf Gräf, Două documente..., p. 255. 10 Ibidem. 11 Ibidem, p. 255-256. 12 Ibidem, p. 256. 13 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62. 14 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG..., p. 117. 15 Ion Păsărică, Monografia Uzinelor de Fier şi Domeniilor din Reşiţa şi frumuseţea naturală a împrejurimilor, Bucureşti, 1935, p. 11. 16 Rudolf Gräf, Două documente..., p. 257. 17 Ibidem. 18 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 40. 19 http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz-Joseph_M%C3%BCller_von_Reichenstein. 20 Dan Gh. Perianu, Istoria uzinelor din Reşiţa 1771-1996, Reşiţa, 1996, p. 34. 21 Rudolf Gräf, Două documente..., p. 257. 22 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 2. 23 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 67. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 2. 27 Ibidem, p. 3. 28 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 67-68. 29 Ibidem, p. 68. 30 Ibidem. 31 Ibidem. 32 Rudolf Gräf, Două documente..., p. 257. 33 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 9.364. 34 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68. 35 Rudolf Gräf, Două documente..., p. 261. 36 Ibidem. 37 Ibidem. 38 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 28.152. 39 Rudolf Gräf, Două documente..., p. 263. 40 Ibidem. 41 Ibidem. 42 Ibidem, p. 263-264. 43 Idem, Domeniul bănăţean al StEG..., p. 117. 44 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 19. 45 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68-69. 46 Ibidem, p. 67; Ion Păsărică, op. cit., p. 11. 47 Volker Wollmann, Dezvoltarea tehnicii miniere din munţii cărăşeni în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 1, 1971, p. 200. 48 200 ani de construcţii de maşini..., vol. I, p. 55. 49 Rudolf Gräf, Amenajări hidrotehnice din judeţul Caraş-Severin în sec. XVIII-XX, în Banatica, Reşiţa, 8, 1985, p. 293-294. 50 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 3. 51 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 10.399. 52 Ibidem, nr. inv. 28.123; Rudolf Gräf, Două documente..., p. 257. 53 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68. 54 Costin Feneşan, Asistenţa socială şi lupta minerilor din Banat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Banatica, Reşiţa, 3, 1975, p. 169. 55 Arhiva Muzeului Banatului Montan Reşiţa, ms, nr. inv. 11.395. 56 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68. 57 Ibidem. 58 Victor Brătfălean, op. cit., p. 20. 59 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 36. 60 http://ro.wikipedia.org/wiki/Franz-Joseph_M%C3%BCller_von_Reichenstein. 61 Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG..., p. 117. 62 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 68. 63 Ibidem, p. 69. 64 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 3; 200 ani de construcţii de maşini..., vol. I, p. 62. 65 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 69. 66 Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 36. 67 200 ani de construcţii de maşini..., vol. II, fig. 21. 68 Ibidem, fig. 15 şi 16. 69 Georg Hromadka, op. cit., p. 41; 200 ani de construcţii de maşini..., vol. I, p. 62. 70 Ibidem. 71 Ibidem, p. 53; Dan Gh. Perianu, op. cit., p. 33-34; Rudolf Gräf, Două documente..., p. 258 etc.





copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy