Scanback 1
Muzeul Romanatiului Caracal
     O T H E R   I T E M S     
<< previous     Dia 31 of 61     overview     next >>
A poem by Paul Aretzu
29 mai 1949 - 29 mai 2009 - LA MULŢI ANI ! DOMNULE PROFESOR

Autor: Paul Aretzu Sursa: revista Prăvălia Cultural în cerul de la Caracal, şi sufletul meu pe care îl cresc cu colivă şi psalmi. părintele duce pe braţ crucea înfăşată în sfânt acoperământ, legănând-o prin mijlocul lavrei. bătrâni şi copii se îngrămădesc să o sărute, în timp ce teii din curte îşi apleacă ramurile prin vitralii. apoi, părintele Cristian a scos din altar legănând mic prunc de sânge înfăşat în aluat, merindele din potir. cu ochii aprinşi de la chibritul Duhului, de la citit, cu iubirea maicii am legănat cuvântul rugăciunii în scutecele sufletului, între bătrâni şi copii, între magi, în timpul epifaniei, în cerurile învolburate ale Caracalului. maică plângând, spălând pietre. la marginea Caracalului, lângă grajdurile primarului, în care acesta îşi ţine lingouri de aur, potcoavele din argint şi coroana rămasă de pe vremuri. şi fel de fel de lucruri primite de pomană, cărţi vechi, incunabule, odoare, inele cu pecete, podoabe de nări, tabernacule în care sunt păstrate chei de mărimi felurite, urne funerare, trâmbiţa cu coarde. estimp el era cuprins de frig, dârdâia chiar şi-n vremea amiezii, şi-i era frică de moarte. şi venea la primărie o fecioară şi-l încălzea. şi-i băga mâinile în sân şi picioarele între picioarele ei. seara, apărea frizerul curţii, şi-l tundea câte o oră, şi-l săpunea şi-i aranja barba, şi-l fricţiona, şi-l ungea cu mirodenii şi-l ondula. iar la sfârşit mătura părul de pe haine şi de pe podea, luându-i puterea cu făraşul. ispravnicul şi şeful de post erau îngeri căzuţi şi fuseseră ciuntiţi de câte o aripă. uneori îi apuca dorul de a zbura. îşi luau avânt, se înălţau de la pământ cam de zece picioare şi începeau să dea ocol, ca turcaleţii, vâslind numai cu o aripă, în cercuri din ce în ce mai strânse, până când intrau cu capul în propriul fund şi zburau în interiorul lor ca moriştile, din ce în ce mai adânc, privindu-şi cu uimire maţele şi plămânii şi propria gură. şi astfel se săturau de zburat. noi nu mâncam. citeam. noi nu ne îmbrăcam în blănuri, nu ne agăţam de corp bijuterii. citeam. noi nu tocmim ucigaşi plătiţi, nu ascundem jungherul în cizmă, nu facem politică. noi citim, citim. noi nu strângem bani fără saţiu. noi deschidem cărţi, mângâindu-le scrisul. noi nu ne ducem la cârciumă. noi cădem pe brânci arând la citit. noi nu facem striptis, nu ne masturbăm, nu ne tăvălim. noi citim, citim. nu scuipăm alţi oameni, nu chinuim animale, nu dispreţuim. nu murim. noi citim. comandantul poliţiei avea la curtea lui pitici din aur şi din fildeş, o cascadă care se revărsa într-un mic lac pe care pluteau raţe sălbatice, becaţe şi pelicani din plastic gonflat. răspândise printre boscheţi globuri ascunse care seara se aprindeau multicolor, dând un aspect mirific, avea maimuţe şi păuni şi chioşculeţe făcute din ştacheţi vopsiţi cu alb şi acoperite cu stuf. iar pe o terasă avea un car ţărănesc de altădată, cu roate şi loitre din lemn de chiparos. iar şina roatelor era din aur. la car erau înjugate vaci aduse de ţigani din străinătate, făcute din porţelan vopsit. iar comandantul poliţiei mulgea în fiecare dimineaţă, în şiştar, câte doisprezece litri de lapte de la acestea. şi spunea printre gard puradeilor că vrea să facă din oraşul Caracal un adevărat muzeu. tata vine seara să mă vadă. este îmbrăcat în haine din frunze de boz, iar pe dedesubt nu are trup. numai tufăriş de vase de sânge roşii şi albastre. mă întreabă în ce dată suntem. dacă am dat grăunţe la porumbei. dacă am pus răsaduri şi răzoare. şi să mă feresc de coropişniţe. tata vine când ploaia este aproape de pământ şi nu i se aude decât târâişul timpului. căci el abia a trecut de naşterea cea fără de greşeală, a morţii. şi dintre obraze mari s-a desprins, înviind în gând înduioşat. dintre baiere de ţărână şi dintre ierburi urcat. în astă vreme, maica frământă prescuri, pregăteşte teascul din mijlocul viei. iar tata vine înot prin pământ, când cina e gata. după ce, cu mâini vindecătoare, din maica m-a scos ca din cuptor însângerat. şi a văzut că toate sunt bune, că ochii sunt buni, că gura şi limba sunt bune, că sufletul este bun, că pieliţa în care m-am îmbrăcat este bună. şi a zis tatăl meu, iată, acestea le voi lua cu mine. şi a fost seară şi a fost dimineaţă. ziua a opta. când regele şi regina au pornit spre aura soarelui, păşind din viaţă în viaţă. în prispa liceului, dascălul de cântări ne încarcă urechile cu diapazoane de cireşe. în timp ce Marian Drăghici, Ion Georgescu şi cu mine citim cu feţele intrate ca într-o apă în Biblie. iar fraţii noştri, cu gâturile alungite până în slăvi, cântă din alăute, harpe şi ţimbale. în timp ce noi ne spălăm chipurile în Biblie. iar cei mici strigă cu glas de bucurie. şi sunetele cele de tunet merg pe drum cu cele subţiri. iar noi dăm foile Bibliei ca pe valuri, ca pe zile. în timp ce fraţii noştri sună din trâmbiţe cu glas mare. în timp ce mâinile noastre se spală în carte ca în nisip iar inimile în duh. aşa, printre uşierii liceului, cântând psalmi, aşteptăm să dea lumina frunzelor în pomi. iată uliţele din cer, şi căşile împrejmuite de uluci, şi răzoarele cu lăptuci, şi câinii bătând maidanele din cer, şi streşinile în care au crescut în jos firişoare de grâu, şi turnul de apă şi cele zece biserici în care bat clopote cu limbi în sus, şi câţiva oameni grăbiţi, cu aripile zbârlite de vânt, şi ferestrele luminate în plină zi, şi heleşteul din parc răsturnat, cu raţe sălbatice plutind printre prundişul de papură şi stuf, şi moara lui Opincaru, de pe vremuri, şi sora tatălui meu, Aliodora, care s-a dus la Domnul la doi ani, şi cimitirul în care pământul este în cer. împreună cu prietenul meu Mihai Boşogea, stăm întinşi în iarba din curtea liceului şi ne uităm de noi în Caracalul din cer şi nu ne găsim nicăieri. poate suntem în trenul care tocmai intră în gară. stăm pe burtă şi sub noi, până în mijlocul pământului se întinde Caracalul din adânc. oamenii sunt ca frunzele copacilor. în această poziţie, facem dragoste cu ţărâna, lăsând viaţa să se scurgă în brazde. printre oase, excremente, ziduri năruite, vetre sparte plutesc peştii mării moarte. aici sunt palatele din chirpici. înălţându-se cu turlele în jos. printre orologii aflate în poziţii de foetuşi care nu se nasc niciodată, doar se maturizează, îmbătrânesc şi mor, chirciţi, pierzându-se în ceaţa sufletului. sap, sap, sap şi dau de oraşul Caracal cel căzut, în care primarul şi căpetenia miliţiei tocmai stau la o masă bogată cu viermi, printre araci. de-acolo, din căiţa pământului, chipurile boabelor de grâu pornesc spre lumină. pe cocoaşa sufletului meu se oprise din zbor o secundă calul popii. sufletul, cu fierul roşu al duhului în el, s-a clătinat ca o ferigă, cu bucurie. în patul din scânduri de măr pădureţ e scris: aici odihneşte Vasile. iar Vasile întins, relaxat dar şi încordat, din când în când, îşi probează masca mortuară care i se pare că i-a rămas mică, nu îi mai încape. el se află în casa-i memorială căreia, de curând, i s-a mai adăugat o aripă, aşa că, deşi încearcă, se străduieşte, nu mai poate zbura în transcendent. Vasile se luptă puţin cu patimile. zăpada multă căzută paralizează oraşul. îndoliaţii nu-şi mai pot îngropa morţii dragi. bătrâni lipiţi de pereţi. de o parte şi de alta, îl plâng cu lacrimi de lumânări. Vasile stă singur, îşi tot încearcă masca mortuară. are fire de cimbru şi flori de oleandru îndesate în nări, două ouă de făzăniţă aşezate în orbite, păstârnaci în urechi. cu un ţăruş în inimă, stă pe un platou, în aspic şi, contrar uzanţei, nu zice nimic. suferind de o boală de picioare, eu stau întins pe un pat din hârtie, îmi curge sânge din nas, în timp ce trupul meu gol, spălat, uns, văruit se răsuceşte, se contractă în forma literelor alfabetului. Corneliu Miulescu este un stâlpnic fără stâlp. el stă în aer, între pământul stricat din Caracal şi cer. el stă pe un stâlp de telegraf imaginar. uneori chiar într-un picior. de acolo el ceartă tot timpul politicienii, poliţiştii, curvele, marinarii beţi, morţi, vii sau viitori, lupii care au mâncat mielul, coropişniţele care rod rădăcinile ardeilor, vulturii care sfâşie boboci. răstindu-se la toţi dracii. adesea îl podidesc lacrimile. Corneliu s-a urcat pe stâlp demult, în locul rămas vacant după ce murise doctorul Leoveanu. care şi el se urcase după ce se înălţase la cer Petru Musceleanu, luat de un nor, după ce apucase să repare stâlpul năruit spre miazănoapte. el s-a urcat pe stâlp la 16 ani, fiind fecior. în Caracal, mai sunt şi alţi stâlpnici, dar ei sunt neştiuţi, fiindcă sunt urcaţi pe stâlpi interiori. nedormit, înfrigurat, lui Corneliu i-au crescut pene şi puf pe braţe, pe creştet şi pe spinare, pe gâtiţă, pe pulpe. când bate vântul se înfoaie, îşi încearcă aripile. pe stâlpul lui se opresc stoluri de păsăret, fluturi, libelule, ploi, iar el pare strămoşul strămoşilor. bunica umblă pe drumul de praf. ea scrie cu tălpile exodul din satul Ghizdăveşti la Caracal. bunica umblă pe drumul nins, înşiruind urme care se topesc odată cu zorii. stă în rând cu temătorii de Dumnezeu. faţa ei bătrână peste feţele noastre de copii. să vedem cine suntem, de unde venim. mamare se străduieşte să aducă ideea de fiinţă în prezent. îmi ia osciorul frunţii, coastele, ciolanele şi mi le scoate din groapă. plămădindu-mă din cenuşă şi din apă. la umbra celor patru fluvii invizibile care curg pe lângă Caracal, două aeriene şi două subterane. mamare ne ţese hăinuţe, are grijă de păsări, de animale, toată ziua găteşte în athanor. dar timpul i-a venit de hac. text preluat cu acordul revistei prăvălia Culturală la data de 27 septembrie 2007





copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy