Burg Altena, Germany
N E W S    FROM
Muzeul Romanatiului Caracal


(15.06.2012 , Romania, Caracal )
Ion Catrina - Castele de nisip -http://www.totpal.ro/romanul-lui-ion-catrina-castele-de-nisip-sau-ef

Castele de nisip
http://www.totpal.ro/romanul-lui-ion-catrina-castele-de-nisip-sau-efemeritatea-grandorii/
Teodor FIRESCU

Cu recentul roman (al şaptelea), „Castele de nisip” – apărut la Editura „Sitech”, Craiova, 2012 – scriitorul Ion Catrina ne oferă, aşa cum ne-a obişnuit, un inedit şi spectaculos impact al lecturii.

Pornind de la întâmplări reale, fapt declarat cu dezinvoltură, autorul face destine umane, pe care le contorsionează şi le agravează după percepte morale personale, dar pertinente, chemându-le în instanţă de judecată fără drept de apel.

Subiectul este simplu dar captivant prin imprevizibilul situaţiilor.

Romanul debutează cu stabilirea la oraş a doi tineri care se căsătoriseră în taină pentru a evita oprobiul satului. Lui Mădălin i se înscenase o tentativă de viol, regizată cu premeditare şi abilitate de Liliana, care nu se afla la prima abatere sexuală. Tânărului i se frânseseră dureros aripile, stingându-i-se visul de a-şi continua studiile şi de a-şi făuri statutul social râvnit. La oraş, închiriaseră o garsonieră confort lll, el îşi găsise o slujbă umilă de muncitor necalificat, iar ea se mulţumea cu lâncezeala prelungită în pat (uitându-şi îndatoririle gospodăreşti), fiind aptă doar pentru satisfacerea instinctelor primare.

După trei ani de existenţă larvară, de o parte, şi de eforturi zadarnice de a-şi depăşi condiţia socială mediocră, de cealaltă parte, Mădălin pune piciorul în prag, obligând-o pe Liliana să-şi găsească un loc de muncă, pentru a se asigura familiei un nivel de trai decent. Dând curs unui anunţ publicitar, ea se angajează menajeră la o familie înstărită din oraş. Aici este bine primită, datorită tinereţii şi vitalităţii ei, dar este condiţionată să nu aibă obligaţii matrimoniale. Din acest considerent, după o perioadă de existenţă singulară, Liliana îl prezintă pe Mădălin ca fiind fratele ei mai mare, pe care, în generozitatea sa aristocratică, domnul Măgureanu îl angajează pe post de grădinar şi de administrator al bunurilor sale, oferindu-le amândurora, în somptuoasa sa vilă, camere separate de locuit.

Prin râvna şi abnegaţia depuse, pentru a-şi mulţumi stăpânii, în scurt timp, tinerii sunt „adoptaţi” de domnul Măgureanu şi de fiica acestuia, Valentina, o excelentă pianistă care nu mai profesa, fiind măcinată de o boală incurabilă.

Deoarece boala se agrava, profesorul îşi trimite fiica la Bucureşti, în scop terapeutic, solicitându-l pe Mădălin s-o însoţească pentru a-i asigura supravegherea şi sprijinul necesar. Liliana consimte să-i acorde soţului această libertate nutrind diabolica nădejde că, prin eliminarea treptată a celor doi stăpâni, va intra în posesia exclusivă a casei. Ba, mai mult, angajează, în secret, un avocat pentru a obţine divorţul temporar de Mădălin, urmând, ca după moartea Valentinei şi anihilarea lui Gelu, să-şi reîntemeieze familia şi să beneficieze de averea Măgurenilor.

Din acest moment, acţiunea romanului se ramifică, proiectându-se pe două planuri: la Bucureşti se înfiripă o atracţie spirituală şi afectivă de un sensibil rafinament şi dăruire personală, între Valentina şi Mădălin, idilă desăvârşită prin stabilirea lor în sudul Franţei, în timp ce, la vila din oraşul C., Liliana încearcă zadarnic să-l seducă pe bătrân în zăbava la un pahar de vin care, pentru ea, devine o obişnuinţă. Nerăspunzându-i-se nurilor afişaţi cu ostentaţie, ea se consolează cu dăruiri erotice în care se implică un soldat aflat în permisie, pe „mucosul” care îi răpise fecioria şi pe avocatul care o ajutase la divorţ. Planul ei mârşav de înavuţire se clatină cu fiecare etapă a întâmplărilor. Bătrânul îşi vinde averea mobiliară şi pleacă să-şi ajuta fiica, stabilindu-se la Nisa. Valentina moare. Şocul dispariţiei iubite lasă urme adânci în sufletul lui Mădălin care, la rându-i, cade în patima drogurilor şi este arestat. Faimoasa vilă din C., simbolul măreţiei de odinioară, cade pe mâna samsarilor şi devine o ruină (adăpost pentru familii de ţigani)… În acest context distructiv Liliana îşi pierde definitiv minţile.

În intransigenţa sa morală, autorul nu cruţă pe nimeni. Niciunul dintre personaje nu-şi găseşte izbăvirea din calea diluviului nimicitor al vieţii. Aşadar, verdictul auctorial este fără tăgadă, autoritar şi implacabil, în distonanţă cu posibila atitudine împăciuitoristă şi binevoitoare a unei curţi cu juri imaginară a cititorilor.

Cu toate acestea, în subtext sau, altfel zis, în clar-obscurul culiselor, scriitorul caligrafiază cu litere mici o anume conciliere empatică faţă de personajele sale pe care ne-o transferă ca bonus pentru participarea noastră afectivă la derularea acţiunii.

În acest sens, trebuie să mărturisesc faptul că, în subiectivitatea mea (de simplu lector şi nu de cronicar), am fost mâhnit de derapajul existenţial al lui Mădălin, de sfârşitul prematur al Valentinei şi bulversat de „răsplata” nemeritată a senectuţii lui Gelu. Paralela dintre destinul său şi al vilei este devastatoare. Ne raliem celor scrise de prof. Veturia Adina Colceag în Lunarul de cultură Vatra veche, Serie nouă, Anul lV, nr.5(41), mai 2012 „ Vanitas vanitatum et omnia vanitas”. În schimb, am reacţionat aprobativ faţă de sancţionarea corectă şi inexpiabilă a Lilianei care nu putea beneficia de nici un recurs la metodă.

Iniţial, în roman se intersectează şi se confruntă două tandemuri: unul conjugal (Mădălin – Valentina) şi altul paterno-filial (Gelu – Valentina); primul intempestiv, intrigant, complotist, malign iar celălalt inofensiv, credul, candid. Raportul de forţe este inegal şi de aceea disiparea lui devine o necesitate.

Pe măsură ce acţiunea avansează în economia ei, scriitorul simte nevoia să intervină în matricea primului cuplu şi să plaseze personajele pe trasee caracterologice disociativ-accentuate: Lilianei îi sporeşte şi îi nuanţează mijloacele aparent ineluctabile de distrugere a eşafodajului Măgureanu, iar pe Mădălin îl amăgeşte şi-l încurajează în dorinţa ieşirii la un liman existenţial sperat, curat şi demn, închizându-i, pe rând, toate supapele de eşapare.

Spre deosebire de alte scrieri (şi ne referim îndeosebi la romanul „Urmaşul”), scriitorul îşi reprimă bucuria şi revelaţia peisajului, al spaţiului mioritic, concentrând acţiunea în scene interioare, citadine, adică într-un univers înăbuşit, cu o respiraţie greoaie, artificială, fără a beneficia de largheţea binefăcătoare şi tămăduitoare a firii.

Sau, am putea spune, ni se oferă o piesă de teatru cu mai multe acte şi tablouri, luminate doar de incandescenţa reflectoarelor, animată cu un puls vital deconcertant.

În râvna sa scriitoricească, Ion Catrina nu se dezminte niciodată oferindu-ne, cu prisosinţă, varii şi originale faţete ale limbajului său romanesc.
TEODOR FIRESCU

Mai multe amănunte despre scriitor şi opera se găsesc la adresa: http://www.ioncatrina.webs.com sau accesând pe Google numele scriitorulu





copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy