Scanback 1

download of the complete article including pictures as ZIP
Dear Downloader,
this is the place from which you can download articles from the museum.com PR platform in the form of a zip file for publication, complete with high resolution pictures. Downloaders accept the copyrights for Downloaders. museum.com permits you to download and reproduce, publish and make use of this PR material (text/picture), irrespective of time, space or content. free of charge. The name "www.museum.com" must be acknowledged and mentioned in any publication. Please note that the names of the originators of text and illustrations MUST be included should these be mentioned. museum.com, your download source for ready-to-print articles about museums and historical sites around the world,- free of charge.

This program is distributed in the hope that it will be useful, but WITHOUT ANY WARRANTY; without even the implied warranty of MERCHANTABILITY or FITNESS FOR A PARTICULAR PURPOSE. See the GNU General Public License for more details.


language: English
Title REŞIŢA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 by Dr. Mircea Rusnac  
Subtitle REŞIŢA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848 by Dr. Mircea Rusnac  
Date 25. Februar 2009  
oraganization Muzeul Romanatiului Caracal  
Author Mr. archaeologist Sabin Popovici  
Museum Muzeul Romanatiului Caracal, Romania, Caracal  
Short version 3180 Words  
Long version 3180 Words  

 Short version

REŞIŢA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848



Dr. Mircea Rusnac




Evenimentele declanşate de revoluţia de la 1848-1849 din Imperiul habsburgic au lovit deosebit de puternic centrul industrial Reşiţa. Violentele întâmplări petrecute aici au reprezentat într-un fel etalonul pentru situaţia localităţilor disputate în mod special de beligeranţi, întrucât prezentau o importanţă foarte mare pentru ambele părţi aflate în conflict. A fost singura dată în istorie când în Reşiţa au avut loc efectiv lupte de stradă şi când aproape întreaga localitate a fost distrusă.
Un document preţios care relatează destul de amănunţit evoluţiile generate de acest eveniment, şi care foloseşte fără îndoială izvoare mai vechi, se află în arhiva Muzeului Banatului Montan din Reşiţa. Este vorba de un manuscris însumând 14 pagini, aparţinând fostului jurist al U.D.R.-ului, Antoniu Marchescu, redactat aproximativ în anii 40 ai secolului trecut. În cele ce urmează vom folosi în primul rând informaţiile conţinute în acest manuscris inedit, dar le vom corobora şi cu cele aflate în alte lucrări, publicate, privind trecutul Reşiţei.
Din capul locului, aflăm că ideile revoluţionare prinseseră de timpuriu teren şi în Reşiţa, unde în 1848 locuitorii începeau să defileze încolonaţi pe străzile localităţii, având în frunte fanfara uzinei. (1)
Tot atunci, în sudul Banatului, sârbii se răsculau şi ei, făcând incursiuni către centrele industriale din regiune: Biserica Albă, Moldova, Sasca, Oraviţa, Bocşa şi ajungând până în apropierea Reşiţei. Principala bază de plecare a acestor incursiuni sârbeşti era tabăra de la Alibunar, dar alături de aceasta mai erau şi cele de la Titel şi de la Perlas. (2)
Ca reacţie faţă de mişcările sârbilor, grănicerii români din Banat, rămaşi credincioşi împăratului Austriei, au luat măsuri de apărare a circumscripţiei regimentului, iar guvernul revoluţionar maghiar a trecut regiunile montanistice sub administraţia sa, cu limba oficială maghiara, care înlocuia astfel germana. (3) Din aprilie 1848, conducerea revoluţionară maghiară, dându-şi seama de importanţa deosebită din punct de vedere economic a stăpânirii Reşiţei şi Bocşei, a declarat întreaga regiune industrială din Banat drept „avere naţională” şi a ocupat-o cu trupe de honvezi.
Reşiţa prezenta un interes deosebit pentru revoluţionari. Industria grea de aici a fost adaptată pentru fabricarea de tunuri şi a devenit practic industria de război a revoluţionarilor maghiari. În luptă, s-a dovedit faptul că tunurile fabricate la Reşiţa au avut o calitate foarte bună. (4)
Pentru apărarea uzinelor şi a minelor din sudul Banatului, administraţia uzinelor reşiţene, împreună cu directorul minelor din Oraviţa, au lansat un manifest pentru organizarea unei gărzi naţionale de apărare, sub conducerea consilierului regal şi directorului minier căpitan Augustin Graenzenstein. Acestei gărzi i se asigurau aprovizionarea, echiparea şi solda din fondurile uzinelor şi ale minelor. Din punct de vedere militar, această gardă era subordonată comandamentului batalionului de gardişti din Oraviţa, condus de maiorul Lajos Asbóth. (5)
Administratorul Reşiţei, Dittrich, a renunţat la postul său, fiind înlocuit de Wilhelm Zsigmondy, care mai târziu avea să devină celebru proiectant de fântâni arteziene. Sub conducerea sa a fost constituită „Bürgergarde”, garda naţională din Reşiţa, încă din luna martie 1848. Începând din lunile mai-iunie, ea va fi instruită în mod sistematic.
La uzinele reşiţene a fost numit un nou consiliu de administraţie, sub preşedinţia lui Slavy Jozsef, iar Augustin Graenzenstein a fost numit director. De acum înainte, producţia lor va fi pusă în serviciul înarmării trupelor maghiare. Ca urmare, în timpul revoluţiei de la 1848, la Reşiţa vor fi fabricate tunuri de diferite calibre (de 3, 6 şi 18 pfunzi), (6) cu ghiulelele necesare, precum şi baionete pentru infanterie şi alte obiecte de echipament militar.
Sub impresia declanşării revoluţiei maghiare, la Reşiţa s-a produs un fenomen destul de neobişnuit. Cu toate că marea majoritate a locuitorilor săi în acel moment erau de naţionalitate germană, aici au fost organizate două companii de gardă civilă, care erau fidele armatei revoluţionare maghiare, potrivnică dominaţiei austriece. Acestea cuprindeau 173 de membri, aproape toţi fiind germani, recrutaţi dintre muncitorii uzinei şi dintre funcţionari. Comandantul lor era Georg Herglotz, proprietar de mine din Secu. (7) Ele erau iniţial destinate apărării localităţii şi a uzinei de atacurile de pradă ale românilor din satele înconjurătoare, care erau favorabili Curţii de la Viena.
Pe lângă căpitanul Herglotz, conducerea gărzii reşiţene era asigurată şi de locotenentul Carol Nagy de Vagyócz, protocolist al uzinei, şi de Franz Ruzsicska, comerciant, iar sublocotenent era Fritz Bayer, comerciant de fierărie. Garda era compusă din patru plutoane, membrii lor având vârsta cuprinsă între 18 şi 55 ani. Între aceştia se numărau cetăţeni din toate categoriile: 9 funcţionari ai uzinei, un preot ortodox, 2 învăţători, un notar, un medic, muncitori din uzină, meseriaşi, comercianţi etc. (8) Pe lângă garda de pedestraşi era şi o gardă de tunari, formată din 20 de oameni. (9)
La început, garda civilă a fost instruită de strajamasterul Răin din Regimentul confiniar româno-bănăţean nr. 13, sosit în acest scop de la Caransebeş şi angajat ca practicant în uzină. El a fost ulterior retras la regiment, imediat după ruperea relaţiilor dintre imperiali şi revoluţionarii maghiari. Mai târziu, el se va regăsi în rândul grănicerilor caransebeşeni, care în urma luptelor din 24 decembrie 1848 vor reuşi să ocupe Reşiţa. (10)
În luna iulie, gardiştii au fost înarmaţi cu carabine trimise de comandamentul revoluţionar din Timişoara, iar în august au încheiat perioada de instrucţie, fiind inspectaţi de însuşi maiorul Asbóth. (11) În septembrie, deja o parte dintre gardiştii reşiţeni au fost duşi la Iam, pentru a fi folosiţi ca trupă de ajutor. (12)
La început, gardiştii aceştia purtau haine civile, dar mai târziu vor primi uniforme negre cu „ciaco” de lac pe cap, având de jur-împrejur cocarda naţională maghiară, iar pe braţ aveau de asemenea o cocardă cu o lăţime de patru degete. (13)
După ruperea relaţiilor dintre Casa domnitoare austriacă şi guvernul revoluţionar maghiar, Regimentul nr. 13 de grăniceri români din Caransebeş, aflat sub comanda generalului Appel, a rămas şi el fidel împăratului. Grănicerii preăteau ocuparea Reşiţei, care interesa la fel de mult şi pe imperiali, mizând şi pe concursul ţăranilor români din comunele din jur, ostili la rândul lor guvernului maghiar. Generalul Appel i-a somat în mod public pe revoluţionarii din regiunea montanistică să se supună puterii sale militare şi să depună armele. Garda reşiţeană a respins acest apel. Ea parcurgea în fiecare seară străzile localităţii, sub conducerea lui Zsigmondy şi având în frunte fanfara uzinală. Erau organizate diferite manifestaţii publice, în scopul menţinerii treze a conştiinţei revoluţionare şi pentru ridicarea moralului locuitorilor. (14) Practic, din acest moment o confruntare între garda reşiţeană şi partizanii împăratului devenise inevitabilă.
Armata revoluţionară maghiară era masată la Becicherecu Mare, Vârşeţ şi Biserica Albă, sub comanda generalului Ernst Kiss. La Vârşeţ comandant era Damianich, la Biserica Albă era Maderspach, iar la Oraviţa era Asbóth, acestuia subordonându-i-se şi garda de la Reşiţa. (15)
Aflându-se sub ameninţarea invaziei grănicerilor, Herglotz a solicitat, la 28 octombrie, ajutor de la Asbóth, care s-a adresat la rândul său lui Damianich. Acesta a trimis în curând ajutorul cerut. La 7 noiembrie, trupele sale au cucerit Bocşa din mâinile grănicerilor. Apoi trupele sosite au fost cantonate atât la Bocşa, cât şi la Reşiţa, pentru a-i ajuta pe localnici să respingă atacurile acestora. (16) Într-adevăr, deja la 11 noiembrie, generalul Appel ocupa localitatea Brebu şi solicita în mod oficial garnizoanei din Bocşa să depună armele. (17)
În acel moment, la Reşiţa s-a constituit, sub conducerea lui Zsigmondy, un comitet de apărare a localităţii. În consecinţă, au fost săpate tranşee şi au fost ridicate baricade pe străzi. Întreaga localitate a fost pusă în stare de alarmă. În acest timp, uzina funcţiona în continuare, producând tunuri, iar membrii gărzii mergeau şi la servici înarmaţi, trebuind să fie gata de luptă în orice moment. (18) Tensiunea generală atinsese apogeul.
Dar la 15 noiembrie, atacul efectuat de grăniceri asupra Bocşei a fost respins de trupele de acolo, scăzând astfel pe moment şi pericolul care plana asupra Reşiţei. (19) În mod paralel însă, creştea ostilitatea faţă de locuitorii oraşului a sătenilor români din Târnova, Soceni, Cuptoare, Câlnic şi Ţerova. Împotriva lor, apărătorii Reşiţei au fost nevoiţi să ceară din nou ajutor militar. Acest nou ajutor a sosit la 18 noiembrie, sub comanda căpitanului Székely, care a organizat imediat incursiuni la Soceni şi Târnova. (20) În mod surprinzător însă, la Târnova atacatorii au fost învinşi de localnici, lăsând pe teren doi morţi. (21)
În consecinţă, asupra Târnovei a fost efectuată o a doua incursiune la 25 noiembrie, la acest atac luând parte şi membrii gărzii reşiţene, conduşi de locotenentul Rohrmann. (22) Locuitorii din Târnova, aflând despre apropierea militarilor, au părăsit din vreme satul, astfel încât agresorii nu au mai putut găsi pe nimeni şi au fost nevoiţi să se retragă. (23) Pe drumul de întoarcere, unul dintre membrii gărzii reşiţene, Georg Hollschwandner, care nu se simţea bine, a rămas în urma convoiului. El a fost capturat de târnoveni, care l-au maltratat şi apoi l-au spânzurat de un copac. (24) Descoperind acest act de cruzime, revoluţionarii au oprit retragerea, s-au întors către Târnova şi au scotocit până au găsit un localnic, pe care l-au spânzurat la rândul lor ca act de represalii. (25)
La 9 decembrie a fost efectuată şi o incursiune împotriva localităţii Câlnic, sub comanda căpitanului Szivós, dar nici aceasta nu a dat rezultate, deoarece locuitorii satului, la fel ca şi târnovenii, au dispărut din vreme şi nu a putut fi găsit nimeni. (26) Cu acelaşi rezultat s-a soldat şi „atacul” condus de căpitanul Fehér împotriva sălaşelor dimprejurul Reşiţei, unde nu se mai afla nimeni. (27)
În acelaşi timp începeau să apară şi neînţelegerile interne dintre comandanţii gărzii reşiţene. La un moment dat, Herglotz a fost înlocuit, dar apoi a fost repus în funcţie la cererea gardiştilor. În consecinţă, Carol Nagy de Vagyócz a renunţat la gradul de locotenent la 10 decembrie. Şi căpitanul Szivós a cerut să îi fie schimbată compania cu alta. (28)
În acest context, s-a produs primul mare atac al grănicerilor din Caransebeş asupra Reşiţei, sub comanda căpitanului Traian Doda, la 18 decembrie 1848. Ei erau ajutaţi, aşa cum era de aşteptat, şi de populaţia românească a satelor din jur. (29) Reşiţenii au fost luaţi prin surprindere de acest atac. Apărarea lor se baza pe baricadele înalte de un metru şi jumătate care închideau străzile de acces şi pe tunurile amplasate în locurile care erau considerate ca fiind cele mai expuse. (30) În total, apărătorii dispuneau doar de patru tunuri (unul de 18 pfunzi şi trei de câte 6 pfunzi). Cel mai mare tun, cel de 18 pfunzi, denumit de locuitori „baba” („păpuşa” în limba maghiară), a fost urcat pe Dealul Crucii, de unde putea domina intreaga vale a Ţerovei. (31)
Traian Doda a somat Reşiţa să capituleze, întâlnindu-se în acest scop cu parlamentarii din partea localităţii: Zsigmondy, Herglotz, Fáber Ignácz, Adolf Diaconovici, George Pocrean, Fritz Bayer şi Knapp János (în manuscris mai este trecut şi numele lui Juracsek, dar acesta a fost şters de autor). Toţi erau membri ai comisiei de apărare, iar lor li s-a adăugat şi preotul romano-catolic Georg Eisznér. (32) Delegaţii celor două tabere s-au întâlnit în partea apuseană de jos a cimitirului romano-catolic, însă tratativele dinte ei au eşuat. (33) Atacul grănicerilor a fost apoi respins de apărătorii localităţii, în special datorită tunului botezat St. Nicolaus. Sub comanda căpitanului Fehér, revoluţionarii i-au urmărit pe imperiali la 20 decembrie până la Soceni. (34) Însuşi Traian Doda a fost rănit în acest atac nereuşit al grănicerilor. (35)
Acesta a fost doar preludiul marelui asalt care va urma chiar în ajunul Crăciunului. La 22 decembrie, două batalioane de grăniceri au trecut dinspre Caransebeş peste Semenic, unde s-au unit cu glotaşii pemi din Brebu Nou şi Gărâna. Coborând către Reşiţa, ei au ocupat Văliugul fără a trage niciun foc de armă, deşi exista şi acolo o mică gardă locală. Un membru al acesteia a fugit până la Reşiţa, pentru a-i anunţa pe locuitori despre apropierea atacului. (36) Însă grănicerii erau acum mai prudenţi şi nu au mai atacat Reşiţa direct, ocupând mai întâi satele care le erau favorabile lor, adică Târnova, Cuptoare şi Ţerova. Populaţia de acolo, înarmată cu coase şi lănci, li s-a alăturat. Numărul total al atacatorilor se ridica acum la impresionanta cifră de 10-12.000 de oameni. (37) Prin comparaţie, întreaga populaţie a Reşiţei era în 1848 de 1.098 de locuitori. (38)
Înţelegând că situaţia era fără ieşire şi dorind să îşi salveze la timp oamenii, la 23 decembrie Damianich a retras de la Reşiţa toate trupele trimise în ajutor, cu excepţia a 80 de gardişti mobili aflaţi sub comanda căpitanului Fehér şi a gărzii locale. (39) Ca urmare, populaţia a devenit foarte îngrijorată.
Atacul a fost lansat în dimineaţa de 24 decembrie, la ora 7.30, de pe Dealul Ţerovei. Grănicerii se aflau din nou sub bătaia puternică a tunului aflat pe Dealul Crucii, care era aprovizionat de către copii de 14-15 ani. (40) O perioadă, ambele tabere au rezistat pe poziţiile iniţiale. Mai târziu însă, imperialii s-au concentrat la capătul străzii principale a Reşiţei, de unde au încercat un nou atac. În acel loc se afla un tun mai mic al apărătorilor, de 6 pfunzi, dar şi acesta cauza inamicului pierderi destul de grele, imperialii fiind pe punctul de a se retrage din nou. (41)
În acest moment a intervenit rolul jucat de sus-pomenitul Răin. Cunoscând terenul şi împrejurimile din perioada în care a activat în localitate, acesta i-a determinat pe grăniceri să închidă canalul care străbătea Reşiţa şi care punea în funcţiune mecanismele uzinale înaintea apariţiei motoarelor cu aburi. În continuare, atacatorii s-au împărţit în două, o parte înaintând prin albia secată a canalului, iar cealaltă a lansat ofensiva dinspre dealul Budinic. Aceştia din urmă l-au rănit grav pe tunarul care le crease atâtea dificultăţi până atunci, au pătruns în localitate şi, după o luptă scurtă, au ocupat toate baricadele apărătorilor şi au capturat toate tunurile amplasate la capătul străzilor. (42) Ultima fortăreaţă a Reşiţei a rămas în jurul marelui tun de pe Dealul Crucii, însă, când apărătorii acestuia au aflat cele petrecute în localitate, au încetat şi ei lupta şi au fugit. (43) Tunul a fost luat ca trofeu de război de către grăniceri şi ulterior a fost expus la Caransebeş.
Cuceritorii au incendiat localitatea, care a ars în cea mai mare parte a ei. Au dispărut cu acea ocazie biserica romano-catolică, casa parohială cu toate matricolele, clădirea direcţiunii uzinei, întreaga arhivă uzinală, două fierării, câteva ateliere şi magazii, precum şi 143 din totalul celor 189 de case. (44) Numărul victimelor din localitate a fost estimat între 70 (45) şi 80 (46). În orice caz, numărul acesta va spori foarte mult în curând, deoarece în localitate s-a declanşat o puternică epidemie de holeră. Multe femei şi copii părăsiseră localitatea încă înaintea ultimei bătălii, dar apoi va începe un adevărat exod, fiecare încercând să îşi salveze viaţa. Supravieţuitorii vor găsi în cele din urmă refugiu în satele craşovenilor dinspre sud.
La rândul ei, Bocşa a fost şi ea ocupată de grăniceri, dar în mod paşnic. Ea trebuia să fie apărată după retragerea honvezilor de către haiducii maghiari ai căpitanului Rózsa Sándor (porecliţi „betyar”, „şmecheri” în limba maghiară) şi de către garda civilă, formată din 50 de oameni. Însă primii au fugit când au aflat de apropierea grănicerilor, iar ceilalţi s-au predat fără luptă. (47) Prin aceasta, întreaga zonă montanistică bănăţeană era pacificată de către partizanii împăratului austriac.
La mai mulţi ani după desfăşurarea acestor sângeroase evenimente, muncitorii reşiţeni, la îndemnul familiei Herglotz, au ridicat o mare cruce, întâi din lemn, apoi, în 1874, din metal, pe dealul pe care fusese amplasat marele tun care apărase localitatea în 1848 şi care se numeşte de atunci Dealul Crucii, în amintirea victimelor căzute atunci şi a distrugerilor suferite. Crucea respectivă („Crucea lui Herglotz”) există şi astăzi deasupra Reşiţei, locuitorii fiind încredinţaţi că de atunci ea a salvat oraşul de alte nenorociri. Este demn de remarcat faptul că de când a fost amplasată această cruce pe dealul respectiv care domină oraşul, Reşiţa nu a mai avut de suferit nicio distrugere comparabilă cu cea din timpul revoluţiei de la 1848. Chiar dacă, de pildă, de atunci au mai avut loc două războaie mondiale pe parcursul secolului al XX-lea, Reşiţa, deşi centru industrial de primă importanţă în acel moment, nu a fost supusă nici măcar unui bombardament aerian din partea vreuneia dintre tabere. Nici regimul comunist nu s-a atins de monumentul respectiv, devenit un adevărat simbol al oraşului, deşi numele dealului a fost modificat din „Dealul Crucii” în „Dealul Mare”. Primele victime reşiţene de după revoluţia de la 1848 au fost cele 25 din timpul atacurilor aşa-zişilor „terorişti” din decembrie 1989. În tot acest timp, Crucea lui Herglotz străjuieşte oraşul cu aceeaşi semeţie şi marchează un trecut eroic şi sângeros de care trebuie să ne aducem aminte.





Note:
1 Antoniu Marchescu, Reşiţa în timpul revoluţiei 1848/1849, ms., Arhiva Muzeului Banatului Montan, nr. inv. 10.038, p. 1.
2 Ibidem, p. 2.
3 Ibidem, p. 3.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 3-4.
6 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 52.
7 Ibidem; Antoniu Marchescu, op. cit., p. 4.
8 Ibidem, p. 4-5.
9 Ibidem, p. 5.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 6.
13 Ibidem, p. 5.
14 Ibidem, p. 6-7.
15 Ibidem, p. 7.
16 Ibidem, p. 7-8.
17 Ibidem, p. 8.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p. 9.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 Ibidem, p. 9-10.
26 Ibidem, p. 10.
27 Ibidem, p. 11.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
30 Ibidem, p. 11-12.
31 Ibidem, p. 12.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem, p. 12-13.
35 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 76.
36 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 13.
37 Ibidem.
38 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.
39 Georg Hromadka, op. cit., p. 52; Antoniu Marchescu, op. cit., p. 13-14.
40 Ibidem, p. 14.
41 Ibidem.
42 Ibidem, p. 15.
43 Ibidem.
44 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76; Georg Hromadka, op. cit., p. 52; 200 ani de construcţii de maşini..., vol. I, p. 62.
45 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 22.
46 Georg Hromadka, op. cit., p. 52.
47 Ibidem.









 Long version

REŞIŢA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DE LA 1848



Dr. Mircea Rusnac




Evenimentele declanşate de revoluţia de la 1848-1849 din Imperiul habsburgic au lovit deosebit de puternic centrul industrial Reşiţa. Violentele întâmplări petrecute aici au reprezentat într-un fel etalonul pentru situaţia localităţilor disputate în mod special de beligeranţi, întrucât prezentau o importanţă foarte mare pentru ambele părţi aflate în conflict. A fost singura dată în istorie când în Reşiţa au avut loc efectiv lupte de stradă şi când aproape întreaga localitate a fost distrusă.
Un document preţios care relatează destul de amănunţit evoluţiile generate de acest eveniment, şi care foloseşte fără îndoială izvoare mai vechi, se află în arhiva Muzeului Banatului Montan din Reşiţa. Este vorba de un manuscris însumând 14 pagini, aparţinând fostului jurist al U.D.R.-ului, Antoniu Marchescu, redactat aproximativ în anii 40 ai secolului trecut. În cele ce urmează vom folosi în primul rând informaţiile conţinute în acest manuscris inedit, dar le vom corobora şi cu cele aflate în alte lucrări, publicate, privind trecutul Reşiţei.
Din capul locului, aflăm că ideile revoluţionare prinseseră de timpuriu teren şi în Reşiţa, unde în 1848 locuitorii începeau să defileze încolonaţi pe străzile localităţii, având în frunte fanfara uzinei. (1)
Tot atunci, în sudul Banatului, sârbii se răsculau şi ei, făcând incursiuni către centrele industriale din regiune: Biserica Albă, Moldova, Sasca, Oraviţa, Bocşa şi ajungând până în apropierea Reşiţei. Principala bază de plecare a acestor incursiuni sârbeşti era tabăra de la Alibunar, dar alături de aceasta mai erau şi cele de la Titel şi de la Perlas. (2)
Ca reacţie faţă de mişcările sârbilor, grănicerii români din Banat, rămaşi credincioşi împăratului Austriei, au luat măsuri de apărare a circumscripţiei regimentului, iar guvernul revoluţionar maghiar a trecut regiunile montanistice sub administraţia sa, cu limba oficială maghiara, care înlocuia astfel germana. (3) Din aprilie 1848, conducerea revoluţionară maghiară, dându-şi seama de importanţa deosebită din punct de vedere economic a stăpânirii Reşiţei şi Bocşei, a declarat întreaga regiune industrială din Banat drept „avere naţională” şi a ocupat-o cu trupe de honvezi.
Reşiţa prezenta un interes deosebit pentru revoluţionari. Industria grea de aici a fost adaptată pentru fabricarea de tunuri şi a devenit practic industria de război a revoluţionarilor maghiari. În luptă, s-a dovedit faptul că tunurile fabricate la Reşiţa au avut o calitate foarte bună. (4)
Pentru apărarea uzinelor şi a minelor din sudul Banatului, administraţia uzinelor reşiţene, împreună cu directorul minelor din Oraviţa, au lansat un manifest pentru organizarea unei gărzi naţionale de apărare, sub conducerea consilierului regal şi directorului minier căpitan Augustin Graenzenstein. Acestei gărzi i se asigurau aprovizionarea, echiparea şi solda din fondurile uzinelor şi ale minelor. Din punct de vedere militar, această gardă era subordonată comandamentului batalionului de gardişti din Oraviţa, condus de maiorul Lajos Asbóth. (5)
Administratorul Reşiţei, Dittrich, a renunţat la postul său, fiind înlocuit de Wilhelm Zsigmondy, care mai târziu avea să devină celebru proiectant de fântâni arteziene. Sub conducerea sa a fost constituită „Bürgergarde”, garda naţională din Reşiţa, încă din luna martie 1848. Începând din lunile mai-iunie, ea va fi instruită în mod sistematic.
La uzinele reşiţene a fost numit un nou consiliu de administraţie, sub preşedinţia lui Slavy Jozsef, iar Augustin Graenzenstein a fost numit director. De acum înainte, producţia lor va fi pusă în serviciul înarmării trupelor maghiare. Ca urmare, în timpul revoluţiei de la 1848, la Reşiţa vor fi fabricate tunuri de diferite calibre (de 3, 6 şi 18 pfunzi), (6) cu ghiulelele necesare, precum şi baionete pentru infanterie şi alte obiecte de echipament militar.
Sub impresia declanşării revoluţiei maghiare, la Reşiţa s-a produs un fenomen destul de neobişnuit. Cu toate că marea majoritate a locuitorilor săi în acel moment erau de naţionalitate germană, aici au fost organizate două companii de gardă civilă, care erau fidele armatei revoluţionare maghiare, potrivnică dominaţiei austriece. Acestea cuprindeau 173 de membri, aproape toţi fiind germani, recrutaţi dintre muncitorii uzinei şi dintre funcţionari. Comandantul lor era Georg Herglotz, proprietar de mine din Secu. (7) Ele erau iniţial destinate apărării localităţii şi a uzinei de atacurile de pradă ale românilor din satele înconjurătoare, care erau favorabili Curţii de la Viena.
Pe lângă căpitanul Herglotz, conducerea gărzii reşiţene era asigurată şi de locotenentul Carol Nagy de Vagyócz, protocolist al uzinei, şi de Franz Ruzsicska, comerciant, iar sublocotenent era Fritz Bayer, comerciant de fierărie. Garda era compusă din patru plutoane, membrii lor având vârsta cuprinsă între 18 şi 55 ani. Între aceştia se numărau cetăţeni din toate categoriile: 9 funcţionari ai uzinei, un preot ortodox, 2 învăţători, un notar, un medic, muncitori din uzină, meseriaşi, comercianţi etc. (8) Pe lângă garda de pedestraşi era şi o gardă de tunari, formată din 20 de oameni. (9)
La început, garda civilă a fost instruită de strajamasterul Răin din Regimentul confiniar româno-bănăţean nr. 13, sosit în acest scop de la Caransebeş şi angajat ca practicant în uzină. El a fost ulterior retras la regiment, imediat după ruperea relaţiilor dintre imperiali şi revoluţionarii maghiari. Mai târziu, el se va regăsi în rândul grănicerilor caransebeşeni, care în urma luptelor din 24 decembrie 1848 vor reuşi să ocupe Reşiţa. (10)
În luna iulie, gardiştii au fost înarmaţi cu carabine trimise de comandamentul revoluţionar din Timişoara, iar în august au încheiat perioada de instrucţie, fiind inspectaţi de însuşi maiorul Asbóth. (11) În septembrie, deja o parte dintre gardiştii reşiţeni au fost duşi la Iam, pentru a fi folosiţi ca trupă de ajutor. (12)
La început, gardiştii aceştia purtau haine civile, dar mai târziu vor primi uniforme negre cu „ciaco” de lac pe cap, având de jur-împrejur cocarda naţională maghiară, iar pe braţ aveau de asemenea o cocardă cu o lăţime de patru degete. (13)
După ruperea relaţiilor dintre Casa domnitoare austriacă şi guvernul revoluţionar maghiar, Regimentul nr. 13 de grăniceri români din Caransebeş, aflat sub comanda generalului Appel, a rămas şi el fidel împăratului. Grănicerii preăteau ocuparea Reşiţei, care interesa la fel de mult şi pe imperiali, mizând şi pe concursul ţăranilor români din comunele din jur, ostili la rândul lor guvernului maghiar. Generalul Appel i-a somat în mod public pe revoluţionarii din regiunea montanistică să se supună puterii sale militare şi să depună armele. Garda reşiţeană a respins acest apel. Ea parcurgea în fiecare seară străzile localităţii, sub conducerea lui Zsigmondy şi având în frunte fanfara uzinală. Erau organizate diferite manifestaţii publice, în scopul menţinerii treze a conştiinţei revoluţionare şi pentru ridicarea moralului locuitorilor. (14) Practic, din acest moment o confruntare între garda reşiţeană şi partizanii împăratului devenise inevitabilă.
Armata revoluţionară maghiară era masată la Becicherecu Mare, Vârşeţ şi Biserica Albă, sub comanda generalului Ernst Kiss. La Vârşeţ comandant era Damianich, la Biserica Albă era Maderspach, iar la Oraviţa era Asbóth, acestuia subordonându-i-se şi garda de la Reşiţa. (15)
Aflându-se sub ameninţarea invaziei grănicerilor, Herglotz a solicitat, la 28 octombrie, ajutor de la Asbóth, care s-a adresat la rândul său lui Damianich. Acesta a trimis în curând ajutorul cerut. La 7 noiembrie, trupele sale au cucerit Bocşa din mâinile grănicerilor. Apoi trupele sosite au fost cantonate atât la Bocşa, cât şi la Reşiţa, pentru a-i ajuta pe localnici să respingă atacurile acestora. (16) Într-adevăr, deja la 11 noiembrie, generalul Appel ocupa localitatea Brebu şi solicita în mod oficial garnizoanei din Bocşa să depună armele. (17)
În acel moment, la Reşiţa s-a constituit, sub conducerea lui Zsigmondy, un comitet de apărare a localităţii. În consecinţă, au fost săpate tranşee şi au fost ridicate baricade pe străzi. Întreaga localitate a fost pusă în stare de alarmă. În acest timp, uzina funcţiona în continuare, producând tunuri, iar membrii gărzii mergeau şi la servici înarmaţi, trebuind să fie gata de luptă în orice moment. (18) Tensiunea generală atinsese apogeul.
Dar la 15 noiembrie, atacul efectuat de grăniceri asupra Bocşei a fost respins de trupele de acolo, scăzând astfel pe moment şi pericolul care plana asupra Reşiţei. (19) În mod paralel însă, creştea ostilitatea faţă de locuitorii oraşului a sătenilor români din Târnova, Soceni, Cuptoare, Câlnic şi Ţerova. Împotriva lor, apărătorii Reşiţei au fost nevoiţi să ceară din nou ajutor militar. Acest nou ajutor a sosit la 18 noiembrie, sub comanda căpitanului Székely, care a organizat imediat incursiuni la Soceni şi Târnova. (20) În mod surprinzător însă, la Târnova atacatorii au fost învinşi de localnici, lăsând pe teren doi morţi. (21)
În consecinţă, asupra Târnovei a fost efectuată o a doua incursiune la 25 noiembrie, la acest atac luând parte şi membrii gărzii reşiţene, conduşi de locotenentul Rohrmann. (22) Locuitorii din Târnova, aflând despre apropierea militarilor, au părăsit din vreme satul, astfel încât agresorii nu au mai putut găsi pe nimeni şi au fost nevoiţi să se retragă. (23) Pe drumul de întoarcere, unul dintre membrii gărzii reşiţene, Georg Hollschwandner, care nu se simţea bine, a rămas în urma convoiului. El a fost capturat de târnoveni, care l-au maltratat şi apoi l-au spânzurat de un copac. (24) Descoperind acest act de cruzime, revoluţionarii au oprit retragerea, s-au întors către Târnova şi au scotocit până au găsit un localnic, pe care l-au spânzurat la rândul lor ca act de represalii. (25)
La 9 decembrie a fost efectuată şi o incursiune împotriva localităţii Câlnic, sub comanda căpitanului Szivós, dar nici aceasta nu a dat rezultate, deoarece locuitorii satului, la fel ca şi târnovenii, au dispărut din vreme şi nu a putut fi găsit nimeni. (26) Cu acelaşi rezultat s-a soldat şi „atacul” condus de căpitanul Fehér împotriva sălaşelor dimprejurul Reşiţei, unde nu se mai afla nimeni. (27)
În acelaşi timp începeau să apară şi neînţelegerile interne dintre comandanţii gărzii reşiţene. La un moment dat, Herglotz a fost înlocuit, dar apoi a fost repus în funcţie la cererea gardiştilor. În consecinţă, Carol Nagy de Vagyócz a renunţat la gradul de locotenent la 10 decembrie. Şi căpitanul Szivós a cerut să îi fie schimbată compania cu alta. (28)
În acest context, s-a produs primul mare atac al grănicerilor din Caransebeş asupra Reşiţei, sub comanda căpitanului Traian Doda, la 18 decembrie 1848. Ei erau ajutaţi, aşa cum era de aşteptat, şi de populaţia românească a satelor din jur. (29) Reşiţenii au fost luaţi prin surprindere de acest atac. Apărarea lor se baza pe baricadele înalte de un metru şi jumătate care închideau străzile de acces şi pe tunurile amplasate în locurile care erau considerate ca fiind cele mai expuse. (30) În total, apărătorii dispuneau doar de patru tunuri (unul de 18 pfunzi şi trei de câte 6 pfunzi). Cel mai mare tun, cel de 18 pfunzi, denumit de locuitori „baba” („păpuşa” în limba maghiară), a fost urcat pe Dealul Crucii, de unde putea domina intreaga vale a Ţerovei. (31)
Traian Doda a somat Reşiţa să capituleze, întâlnindu-se în acest scop cu parlamentarii din partea localităţii: Zsigmondy, Herglotz, Fáber Ignácz, Adolf Diaconovici, George Pocrean, Fritz Bayer şi Knapp János (în manuscris mai este trecut şi numele lui Juracsek, dar acesta a fost şters de autor). Toţi erau membri ai comisiei de apărare, iar lor li s-a adăugat şi preotul romano-catolic Georg Eisznér. (32) Delegaţii celor două tabere s-au întâlnit în partea apuseană de jos a cimitirului romano-catolic, însă tratativele dinte ei au eşuat. (33) Atacul grănicerilor a fost apoi respins de apărătorii localităţii, în special datorită tunului botezat St. Nicolaus. Sub comanda căpitanului Fehér, revoluţionarii i-au urmărit pe imperiali la 20 decembrie până la Soceni. (34) Însuşi Traian Doda a fost rănit în acest atac nereuşit al grănicerilor. (35)
Acesta a fost doar preludiul marelui asalt care va urma chiar în ajunul Crăciunului. La 22 decembrie, două batalioane de grăniceri au trecut dinspre Caransebeş peste Semenic, unde s-au unit cu glotaşii pemi din Brebu Nou şi Gărâna. Coborând către Reşiţa, ei au ocupat Văliugul fără a trage niciun foc de armă, deşi exista şi acolo o mică gardă locală. Un membru al acesteia a fugit până la Reşiţa, pentru a-i anunţa pe locuitori despre apropierea atacului. (36) Însă grănicerii erau acum mai prudenţi şi nu au mai atacat Reşiţa direct, ocupând mai întâi satele care le erau favorabile lor, adică Târnova, Cuptoare şi Ţerova. Populaţia de acolo, înarmată cu coase şi lănci, li s-a alăturat. Numărul total al atacatorilor se ridica acum la impresionanta cifră de 10-12.000 de oameni. (37) Prin comparaţie, întreaga populaţie a Reşiţei era în 1848 de 1.098 de locuitori. (38)
Înţelegând că situaţia era fără ieşire şi dorind să îşi salveze la timp oamenii, la 23 decembrie Damianich a retras de la Reşiţa toate trupele trimise în ajutor, cu excepţia a 80 de gardişti mobili aflaţi sub comanda căpitanului Fehér şi a gărzii locale. (39) Ca urmare, populaţia a devenit foarte îngrijorată.
Atacul a fost lansat în dimineaţa de 24 decembrie, la ora 7.30, de pe Dealul Ţerovei. Grănicerii se aflau din nou sub bătaia puternică a tunului aflat pe Dealul Crucii, care era aprovizionat de către copii de 14-15 ani. (40) O perioadă, ambele tabere au rezistat pe poziţiile iniţiale. Mai târziu însă, imperialii s-au concentrat la capătul străzii principale a Reşiţei, de unde au încercat un nou atac. În acel loc se afla un tun mai mic al apărătorilor, de 6 pfunzi, dar şi acesta cauza inamicului pierderi destul de grele, imperialii fiind pe punctul de a se retrage din nou. (41)
În acest moment a intervenit rolul jucat de sus-pomenitul Răin. Cunoscând terenul şi împrejurimile din perioada în care a activat în localitate, acesta i-a determinat pe grăniceri să închidă canalul care străbătea Reşiţa şi care punea în funcţiune mecanismele uzinale înaintea apariţiei motoarelor cu aburi. În continuare, atacatorii s-au împărţit în două, o parte înaintând prin albia secată a canalului, iar cealaltă a lansat ofensiva dinspre dealul Budinic. Aceştia din urmă l-au rănit grav pe tunarul care le crease atâtea dificultăţi până atunci, au pătruns în localitate şi, după o luptă scurtă, au ocupat toate baricadele apărătorilor şi au capturat toate tunurile amplasate la capătul străzilor. (42) Ultima fortăreaţă a Reşiţei a rămas în jurul marelui tun de pe Dealul Crucii, însă, când apărătorii acestuia au aflat cele petrecute în localitate, au încetat şi ei lupta şi au fugit. (43) Tunul a fost luat ca trofeu de război de către grăniceri şi ulterior a fost expus la Caransebeş.
Cuceritorii au incendiat localitatea, care a ars în cea mai mare parte a ei. Au dispărut cu acea ocazie biserica romano-catolică, casa parohială cu toate matricolele, clădirea direcţiunii uzinei, întreaga arhivă uzinală, două fierării, câteva ateliere şi magazii, precum şi 143 din totalul celor 189 de case. (44) Numărul victimelor din localitate a fost estimat între 70 (45) şi 80 (46). În orice caz, numărul acesta va spori foarte mult în curând, deoarece în localitate s-a declanşat o puternică epidemie de holeră. Multe femei şi copii părăsiseră localitatea încă înaintea ultimei bătălii, dar apoi va începe un adevărat exod, fiecare încercând să îşi salveze viaţa. Supravieţuitorii vor găsi în cele din urmă refugiu în satele craşovenilor dinspre sud.
La rândul ei, Bocşa a fost şi ea ocupată de grăniceri, dar în mod paşnic. Ea trebuia să fie apărată după retragerea honvezilor de către haiducii maghiari ai căpitanului Rózsa Sándor (porecliţi „betyar”, „şmecheri” în limba maghiară) şi de către garda civilă, formată din 50 de oameni. Însă primii au fugit când au aflat de apropierea grănicerilor, iar ceilalţi s-au predat fără luptă. (47) Prin aceasta, întreaga zonă montanistică bănăţeană era pacificată de către partizanii împăratului austriac.
La mai mulţi ani după desfăşurarea acestor sângeroase evenimente, muncitorii reşiţeni, la îndemnul familiei Herglotz, au ridicat o mare cruce, întâi din lemn, apoi, în 1874, din metal, pe dealul pe care fusese amplasat marele tun care apărase localitatea în 1848 şi care se numeşte de atunci Dealul Crucii, în amintirea victimelor căzute atunci şi a distrugerilor suferite. Crucea respectivă („Crucea lui Herglotz”) există şi astăzi deasupra Reşiţei, locuitorii fiind încredinţaţi că de atunci ea a salvat oraşul de alte nenorociri. Este demn de remarcat faptul că de când a fost amplasată această cruce pe dealul respectiv care domină oraşul, Reşiţa nu a mai avut de suferit nicio distrugere comparabilă cu cea din timpul revoluţiei de la 1848. Chiar dacă, de pildă, de atunci au mai avut loc două războaie mondiale pe parcursul secolului al XX-lea, Reşiţa, deşi centru industrial de primă importanţă în acel moment, nu a fost supusă nici măcar unui bombardament aerian din partea vreuneia dintre tabere. Nici regimul comunist nu s-a atins de monumentul respectiv, devenit un adevărat simbol al oraşului, deşi numele dealului a fost modificat din „Dealul Crucii” în „Dealul Mare”. Primele victime reşiţene de după revoluţia de la 1848 au fost cele 25 din timpul atacurilor aşa-zişilor „terorişti” din decembrie 1989. În tot acest timp, Crucea lui Herglotz străjuieşte oraşul cu aceeaşi semeţie şi marchează un trecut eroic şi sângeros de care trebuie să ne aducem aminte.





Note:
1 Antoniu Marchescu, Reşiţa în timpul revoluţiei 1848/1849, ms., Arhiva Muzeului Banatului Montan, nr. inv. 10.038, p. 1.
2 Ibidem, p. 2.
3 Ibidem, p. 3.
4 Ibidem.
5 Ibidem, p. 3-4.
6 Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan, 1995, p. 52.
7 Ibidem; Antoniu Marchescu, op. cit., p. 4.
8 Ibidem, p. 4-5.
9 Ibidem, p. 5.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 6.
13 Ibidem, p. 5.
14 Ibidem, p. 6-7.
15 Ibidem, p. 7.
16 Ibidem, p. 7-8.
17 Ibidem, p. 8.
18 Ibidem.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
21 Ibidem, p. 9.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 Ibidem.
25 Ibidem, p. 9-10.
26 Ibidem, p. 10.
27 Ibidem, p. 11.
28 Ibidem.
29 Ibidem.
30 Ibidem, p. 11-12.
31 Ibidem, p. 12.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem, p. 12-13.
35 Gheorghe Cimponeriu, Din istoricul Reşiţei, în Buletinul U.D.R., vol. I, nr. 2, Reşiţa, decembrie 1930, p. 76.
36 Antoniu Marchescu, op. cit., p. 13.
37 Ibidem.
38 200 ani de construcţii de maşini la Reşiţa 1771-1971, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 62.
39 Georg Hromadka, op. cit., p. 52; Antoniu Marchescu, op. cit., p. 13-14.
40 Ibidem, p. 14.
41 Ibidem.
42 Ibidem, p. 15.
43 Ibidem.
44 Gheorghe Cimponeriu, op. cit., p. 76; Georg Hromadka, op. cit., p. 52; 200 ani de construcţii de maşini..., vol. I, p. 62.
45 Victor Brătfălean, 25 de ani de mişcare muncitorească la Reşiţa 1903-1928, Reşiţa, 1998, p. 22.
46 Georg Hromadka, op. cit., p. 52.
47 Ibidem.













copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy