Burg Altena, Germany
Muzeul Romanatiului Caracal
     M Y S T E R I O U S   I T E M S     
<< previous     Dia 80 of 82     overview     next >>
A picture by/Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/
A poem by Mr. Paul Aretzu from Caracal

A poem by Mr. Paul Aretzu from Caracal.Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/ Paul Aretzu Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/sus Paul Aretzu TRAGEDIA NEANTICĂ *** Doamne, e bun scrisul, aceste clavicule şi aceste coaste pe care le împung cu lancea pentru a şti dacă e viu? şi din care ţâşnesc apă şi sânge. stau pe vine lângă nea Iorga cruceru şi desenăm pe nisip modelul de cruce pentru tata care se pregăteşte să moară. am ochii plini de lacrimi. am ales un stei de marmură. îl mângâi cu degetele, cu unghia speriată. iar în loc de text, nişte clavicule, nişte coaste din care se desprinde neînvăţată prima respiraţie. ori botez. *** este acolo unul care posteşte ascuns între puii de găină şi boabele de mei. e unul care se dă cu capul de pământ şi de toate gardurile. unul care doarme lângă aşternut. care creşte în jos ca un baston şi a ajuns la glezne, şi mai are puţin şi ajunge la tălpi. la care latră câini trişti, goniţi pe străzi. e acolo în zăpadă până la genunchi şi în pământ până la gât. *** vin din mijlocul câmpiei magnetice, unde păiuşul şi mohorul sunt până la brâu, iar soarele este ca o boltă. vin din Urul Caldeei, în căutarea pământului făgăduinţei. sunt plin de praf şi intru în camera din mijlocul Caracalului. în mijlocul ei creşte pomul cunoaşterii cu frunzele până în tavan, cu crengile până la pământ. muşc însetat din mărul sub formă de femeie. ea are alveole şi sâmburi. sânii ei sunt zemoşi, plini de rouă. pieliţa ei miroase a crud. muşc din mărul cu coapse, cu sâni. plângând de atâta goliciune. neştiind unde să mă mai bag. în ce rai. *** cel mai frică îmi este de scrisul meu. de care dârdâi în veci. de ochii lui albaştri de cerneală îngropaţi în nevăzut. de cuvintele care pătrund în ceilalţi, ca săgeţile în trupul Sfântului Sebastian. în liniştea de după oprirea ninsorii. printre coline învrâstate. cu ziduri şi zăplazuri şerpuite, sau pomi, duc în braţe o mică biserică, urmat de jupâneasa cea de cuviinţă şi de copiii care merg cu ochii plecaţi. în mormintele din jur sunt păsări şi peşti. suflete ce se ridică până la brâu pe cărări care se pierd în zid aleargă câini roşii cu limbi galbene. de scrisul meu îmi este frică, de cuvintele lui. pe masă, crinul liturghiei respirând. duc în braţe chivotul ca pe un prunc. în mica lavră pe care o ţin peste bătăile inimii, preotul citeşte pomelnicul morţilor. stau pe un zid, în rând cu târgoveţi plini de mulţumire, bătrâni împletitori de coşuri, mame mustind de lapte, fetişcane zâmbind pe furiş, militari şi călugări, o sumedenie de copii jucăuşi. rătăciţi în pădurea de troiţe, doar privim carii luminii mâncând întunericul din jurul lumânărilor. punem ochi bătrâni peste feţe de nou-născuţi. ochi de diamant peste locuri oarbe. îngropăm ochi de seminţe. tremurăm de cuvinte. *** bun este sufletul tău, maica mea, icoana mea. rază întoarsă în sine. de la care m-am îmbolnăvit de existenţă şi de scris tămăduitor. bun este trupul tău, iubita mea, fată bătrână tânără. rază întoarsă în mine în inimă. de la care m-am îmbolnăvit de moarte şi m-am vindecat de scris. iubita mea, mama mea. dar eu pun oase în praful drumului, în aşternut. învelesc oase cu numele meu. ca o armată de oase poporul Caracalului. oase de regi neplânse şi neîngropate. oase de cerşetori. eu oasele mi le strâng din câmpul arat, le spăl în vin, le pun pe neagra masă. în jur bătrânii pândesc sufletul gata să-mi iasă. *** n-am făcut rău oamenilor, doar am citit rupt de lumea lor. stau cu ochii în cărţi, văzând. n-am vorbit pe nimeni de rău. de dimineaţa şi până seara am citit şi am scris. iar noaptea am visat. am pipăit urmele leului şi am auzit răcnetul său. dar pe el nu l-am văzut niciodată. pe leul care mănâncă oameni. luat-am urma vânatului şi am ieşit printre umbre înfometate, printre florile albastre de spin. cine stăpâneşte arta cititului, arta scrisului surd şi mut este printre urechile oamenilor. este crin în gura mortului. şi miere sălbatică în copac uscat. nu am minţit pe nimeni, nu am omorât, doar am citit cu frică, doar am scris cu credinţă. iar noaptea am visat. încordat pescuiesc în fântâne sau plâng în mare. noi credem că sufletele nu sunt nişte animale. în aşternutul cutremurat gâfâind, gâfâind. m- am aruncat în mormânt ca într-un râu prin care nu treci decât o dată. *** mâncam cuvinte. erau hrana noastră. intram de afară, din glodul grădinii şi ronţ, ronţ, toată seara, până spre ziuă. ochii ne străluceau. aveam dicţionare şi cărţi sfinte şi cărţi de poezie. în casa cu tencuieli colorate. iar pământul strălucea. încât am şi orbit. iar peretele nostru se împreuna cu marginea Domnului. în pridvorul din lemn se odihneau lăuzele sau îşi alăptau pruncii care ronţ, ronţ, mâncau cuvintele din ulcioarele ţâţelor. *** după ce îşi lua bulinele de cap, primarul ieşea la marginea Caracalului şi vorbea cu juncanii care păşteau. la fel, comandantul poliţiei, cel vechi, îşi punea coasa pe spinare şi strângea nutreţ pentru vacile de-o zi ale ţiganilor de pe bulevard. iar prefectul învârte roata olarului. tot astfel, comisarul financiar îşi face coroniţă din flori de ochiul boului şi râneşte cocine pe lumea ailaltă. în timp ce pe inspectorul sanitar-veterinar l-a lovit cu copita în boaşe o mârţoagă de cal, băgându-l de grabă la urgenţă. iar poetul şi-a pus bocancii proaspăt lustruiţi şi a traversat oraşul, la prânz, pe căldură, când nici ţipenie nu era pe străzi, s-a urcat pe monumentul din centru, a luat mitraliera din braţele soldatului necunoscut şi a tras de jur-împrejur, toate cartuşele de bronz, făcând mare tămbălău. *** mâncam cuvinte, voi săruta pragul oraşului Caracal, aflat între grădinile din răsărit, între marea cea amară care linge pământul din sud, între gheţarul încoronat cu nori veşnici şfichiuind din nord şi între pustiul din apus, plin de lavre şi chilii, traversat de lei, ridicând uneori furtuni de nisip, ca o ceaţă înecătoare. în centru, sunt grajdurile primarului, cu bolgii unde cântă draci, cu fierari care ard smoală, cu beţivani pe lângă sobe, bandajaţi. acolo, ca o vădană, Curtea Domnească în ruină, împrejmuită cu ziduri de lemn. şi mahalalele cu târgoveţi, Fânărie şi Ţuguieşti, pline de bariere, Târgu Din Lăuntru unde Foişorul de Foc pare un trabuc adormit, Protosenii în care cuţitele scapără printre dantelele manşetelor, Boldul cu vetre de locuit strânse în jurul Morii şi a Morarului scăldat în făină, Cergăneşti, în care doarme fără vise Cimitirul Ovreiesc. printre cărări de case, stane de biserică şi vii întinse. eu sunt, acolo, cel care moare repede. la venirea toamnei. în orăşelul nostru plin de splendori, e bine să fii orb, să fii surd, să nu te gândeşti, pentru a te bucura cum se cuvine, pentru a fi om în adevăratul sens al cuvântului. nimeni nu poate şti cum scrie poetul. cum sărută pragul oraşului Caracal înainte de-a se azvârli la fiarele înfometate. fiindcă morţii sunt blânzi şi iertători. *** l-am citit. locuiesc o vreme în patul lui, din litere. cu o păsăruică agăţată în păr. până ce aşează scaunele, până ce întinde masa. eu lucrul lui nu ştiu. Domnul ştie. tăvălit în lumină ca un păstrăv în iezerul său. el mergea prin mijlocul focului, căutând în cartea de zăpadă. mişcându-se în mijlocul focului. eu pe un grătar de lumină, în patul lui din litere. *** la mort e frig. chiar şi în timpul verii. cântau din acordeoane din viori. de-nfloreau noaptea, la ziuă, merii. maica noastră, care ne naşti, care ne mori. mai lasă-ne să-ncepem drumul, nu ne duce. mai să ne odihnim cu Domnul pe-nflorita cruce. crescută dintr-un măr din rai. din care fructul morţii cu miezul dulce îl muşcai. *** mi-a dat pământ sfânt din ceea ce-i aparţinea. şi ceva veşnic dulce. peştii în ţărână îşi urmau calea strecurându-se printre clavicule de lumină. printre scrisul mişcător, printre literele mişcate de vânt. pământ frumos, mergea pe drum cu bicicleta de coarne. despicând mirosul de arătură de-o zi. de-o parte şi de alta, oameni cu feţe albe îmbrobodite şedeau la mesele de pomenire. iar fiecare femeie creştea câte un scaiete al ei în podul palmei. *** la ziuă, plin de beteala cântărilor, tata ne aducea paştele. din hainele lui, când intra pe poartă, pe uşă, ieşeau aburi de lumină. ca o mamă, el ne hrănea cu trupul şi sângele Său. surâzând transpus. tata, care era contabil. şi în care toată poezia se afla numai în ochii lui albaştri. *** prin Caracal, spre seară, trec oameni tunşi, cântând din fluiere. plângând din mers. ridicând ţărâna. în piaţa din centrul oraşului, pe mesele din lespezi de piatră, ca pe o targă, se odihneşte Domnul Iisus Hristos sub formă de hrană. pe marginea drumului cresc meri care au trunchiuri contorsionate de femeie. în cortegiu merge din greu carul arhaic, având înjugaţi între resteie de aramă patru boi cu feţe de om, trăgând cu încordare, lăcrimând continuu, spunând rugăciuni. coarnele lor sunt învelite în foiţă de hârtie scrisă. roatele carului gemând, au câte şapte obezi înalte ca trestiile. de la capătul osiilor, leuci curbate ţin în braţe dricul loitrarului făcut din lemn parfumat. în vârful fânului viu, tăciune prin nori, ca un metal transparent zburător, ca aripile unui porumbar ceresc bătând unele în altele, respirându-se mereu, revărsându-se împrejurul lăuntrului împodobit, ca scrisul cărţii. cei patru boi cu chipuri omeneşti înaintează cu încetul, trăgând după ei drumul cu totul. din oraşul Caracal nu rămâne decât, în aer, ca praful pe arie. *** aceşti oameni bătrâni, şiruri-şiruri, cu ochii mult ieşiţi în afară, sunt poeţi. ei plâng dimineaţa, pe bănci, în aerul rece, în dangătul clopotelor, soarta crudă a oraşului Caracal care nu mai este. ei plâng seara, în pumni, printre şuviţele de fum ale jertfelnicelor de frunze, amintirea plină de dulceaţă a oraşului Caracal care nu mai este. toată noaptea ei visează forfota oamenilor, vitelor, câinilor, siluetele caselor, prăvăliilor, salcâmilor şi teilor din oraşul Caracal care nu mai este. şi încinşi cu unelte de scris, bătrânii sătui de zile, aduşi de spate, cu părul ca beriliul, cu degete betege înţepenite în toate direcţiile, suspinând, aştern pe piei fragede de viţel, pe scoarţe de copaci, pe tăbliţe de aramă povestea oraşului Caracal care nu mai este.





copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy