Burg Altena, Germany
Muzeul Romanatiului Caracal
     E X C U R S I O N S   I N   T H E   L O C A L   A R E A     
<< previous     Dia 57 of 64     overview     next >>
Castrul de la Arutella.
http://www.timpulgj.ro/arhiva/395/cultura.htm

File din istoria Olteniei Înainte de cucerirea romană, pe teritoriul Olteniei de astăzi, locuiau mai multe triburi geto-dace: pelii (Pelendava), sucii (Sucidava), burii (Buridava), la cazanele Dunării era un alt trib şi este posibil să fi fost şi alte triburi sau reprezentanţi ai altor triburi în regiune. De asemenea au existat mai multe aşezări celtice. În secolul I î.Hr. acest teritoriu a aparţinut Regatului Dac condus de Burebista, apoi, la sfârşitul sec. I. e.n. regatului condus de Decebal. Din 101 până în 271 a fost sub stăpânire romană. Din anul 119 până în 158 regiunea este inclusă provinciei Dacia Inferior, după această dată şi până la Retragerea Aureliană din 271, teritoriul Olteniei a făcut parte din provincia Dacia Malvensis. Dacia de la sud de Carpaţi era o regiune în care se putea pătrunde pe uscat doar prin trei trecători: prin Culoarul Timiş-Cerna, străjuit de castrul roman de la Ad Mehadium (Mehadia), prin valea Jiului (prin pasul Lainici), străjuit de castrul de la Ad Mutriam şi prin valea Oltului (prin pasul Turnu Roşu), străjuit de castrul de la Arutella. SĂ NU UITĂM TRANDAFIRII! - Sensibil, pe dracu’, precizează tartorul de Ştefănescu. Dar când a murit soacra lui Prenadez (Dumnezeu s-o ierte!) cine a dus-o până la groapă, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, de parcă ar fi fost rudă cu decedata?!... Chiar domnul Raymond al nostru! Adică al vostru, că eu mi-am luat mâna de pe el! „Ia mai lăsaţi-mă-n pace, ar fi sărit în sus împricinatul, auzind de bârfele lui Ştefănescu. Din orice fleac faceţi o tragedie antică. A văzut toată lumea că, la Busuioc, n-a fost vorba de nici un cancer. Un biet ulcer acolo! Păi ulcer are toată lumea!” Iar când diverşi căţelandri îi raportau ce-a zis ăla, ce-a zis ăla, întâi se făcea că nu-i pasă (asta era tactica lui, potrivit aceluiaşi Ştefănescu) dar, mai apoi, te lua din urmă, pe tăcute, şi te sâcăia până-n pânzele albe. În jurul lui începuseră deja să foiască tot felul de licheluţe, pe care le storcea, până le venea şi lor rândul să fie daţi în gât. Cu şeful devenise intim nevoie mare. Îi spunea „Gogule”, fără „nea”, fără nimic. Deşi între ei e o diferenţă de douăzeci şi ceva de ani, iar Prenadez a fost şi el „cineva” la viaţa lui. Şi, cu toată această aşa-zisă prietenie, în spate mi ţi-l critică pe şef de-i merg fulgii! Că a ruginit, că nu mai ţine minte şi nici nu prea mai aude, că a rămas cu metodele de la ’77... „Îl iubesc ca pe tata şi l-am scos din o mulţime de încurcături, dar să ne mai lase, că băutura nu iartă şi, în fond, ce suntem noi vinovaţi să-l ducem în spinare...” Se înţelege că venerabilul nostru şef nu ştie încă nimic. Deocamdată. Deci relaţiile dintre ei au rămas neschimbate. Dimineaţa tot Goanţă îl ajută să scoată pardesiul, la plecare tot el i-l ţine. Formulele de serviciu au rămas tot aceleaşi: „cum hotărîţi dumneavoastră, dom’ şef! Vom face întocmai!” Dar, dincolo de vorbele lui, nimeni nu ştie cu exactitate ce intenţii se ascund. Mai ales că în ultimele luni s-au primit destule reclamaţii, extrem de serioase şi de amănunţite, în urma cărora au avut loc şi câteva anchete care-l vizau, printre alţii, şi pe şeful nostru direct. Dar, cu ajutorul lui Goanţă, care avea nu ştiu ce pile pe la diverse personaje politice de la judeţ, treburile s-au aranjat pe cale amiabilă, sau au fost, pur şi simplu, muşamalizate, după obiceiul pământului. Motiv pentru care, nea Prenadez ar vea să fie şi mai sigur de fidelitatea subalternului său celui mai apropiat. Iar Goanţă, la bufet cu alţi mahări, se mărturisea: - Nu pot să-l las, fiindcă-l iubesc prea mult! El m-am băgat în pâine, îi voi fi recunoscător toartă viaţa. Dar, vă jur, că îmi e din ce în ce mai greu să-i acopăr toate gafele şi ilegalităţile. CAP. VI - S-a suit scroafa-n copac! Acolo, în Ţara Maramureşului… (IX) Format dintr-un Muzeu - situat în fosta închisoare politică din Sighet - şi un Centru internaţional de studii asupra comunismului - cu sediul în Bucureşti – Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, de la Sighet are ca scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conştiinţă o istorie falsă. Deşi situat departe de Bucureşti, în extremitatea nordică a României, Memorialul Sighet are o poziţie centrică în geografia Europei şi este situat pe un traseu privilegiat al turismului cultural, fiind vizitat atât de români, cât si de foarte mulţi turişti din străinătate. În 1998 Consiliul Europei aşeza Memorialul de la Sighet printre principalele locuri de păstrare a memoriei continentului, alături de Memorialul de la Auschwitz şi Memorialul Păcii din Normandia. Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun. După 1945 prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani. În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat „unitate de muncă specială”, cunoscută sub numele de „colonia Dunărea “, dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „sura”, celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocora făceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (R.P.R.) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales „în trecere” spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare. Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1994, în vederea transformării ei în Memorial. Mai exact, la 21 aprilie 1994, autoarea proiectului, Ana Blandiana, şi un număr de 175 de personalităţi au întemeiat Fundaţia Academia Civică, având ca scop general educaţia civică şi ca obiectiv imediat crearea Memorialului. La Bucureşti, centrul de studii condus de Romulus Rusan începuse încă din 1993 colectarea băncii de date pentru crearea muzeului: fotografii, acte, obiecte, scrisori, colecţii de ziare, cărţi, manuale, albume, înregistrări de istorie orală, precum şi - pe un alt plan - organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, întâlniri între victimele comunismului şi istoricii din România şi din străinătate, publicarea de cărţi cuprinzând mărturii, studii, statistici şi documente privind rezistenţa anticomunistă şi reprimarea ei. Până în prezent, centrul a realizat trei mii de ore de înregistrări, 15.000 de pagini de carte şi a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio şi video). Prin concurs, alcătuirea proiectului de reabilitare a clădirii a fost încredinţat firmei UMROL din Cluj, iar execuţia propriu-zisă firmei Stelid din Baia Mare. Lucrările au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb. Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianţa şi documentaţia unei săli de muzeu. Într-una din curţile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecţi şi artişti, a fost construit în 1997 un Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec şi a catacombei creştine) cu o viziune modernă. Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Extrem de migăloasă, operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de dl Cicerone Ioniţoiu şi de regretatul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocaţie şi foşti deţinuţi politici. Cât priveşte cheltuielile materiale pentru proiectarea şi construirea Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune, au fost acoperite în întregime de regretatul sponsor Misu Carciog din Londra, care rămâne până în prezent principalul donator al Memorialului. În anul 2000 a fost adăugat construcţiei vechi un modul cuprinzând o sală modernă de conferinţe, în care se pot desfăşura simpozioanele, dezbaterile şi seminariile, precum şi cursurile şcolii de vară. Sala este dotată cu o instalaţie de traducere simultană, putând fi închiriată pentru manifestări internaţionale. Dar lucrarea de amploare artistică este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaţilor”, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, aşa cum comunismul zăgăduise viaţa a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul următor în bronz şi este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori. Este punctul preferat unde sute şi mii de turişti se fotografiază la trecerea prin Memorial. În sfârşit, una din componentele Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 km distanţă, în afara oraşului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, cei 52 de morţi din închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor ’50, astfel încât, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat în 1999 un proiect peisagistic. Pe suprafaţa de 14.000 mp a cimitirului a fost desenat un contur al tarii. În exteriorul conturului au fost plantaţi puieţi (în principal conifere). Prin creştere jnepenii, jepii, brazii şi molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „ţara” va rămâne ca o poiană. Ideea este că, în felul acesta, patria îşi ţine martirii în braţe şi îi plânge prin generaţiile repetate ale vegetaţiei. De pe o belvedere care va fi amplasată pe un loc înălţat, tocmai pe malul Tisei (care este frontiera actuală cu Ucraina), vizitatorii Memorialului vor putea vedea acest desen simbolic tot mai desluşit, pe măsură ce natura va desăvârşi proiectul. Defileul Lotrului devenind accesibil abia în secolul al-XX-lea. Spre est era doar un drum de munte terasat de legionarii romani, străjuit de coline împădurite, care pleca dintre localităţile de azi Curtea de Argeş şi Piteşti, bifurcând-se, în afara provinciei, spre Câmpulung şi spre sudul Munteniei. Această relativă izolare de restul lumii a oferit locuitorilor o anumită protecţie naturală în faţa năvălirilor; nordul Olteniei, neaflându-se în calea migratorilor, cum s-a întâmplat cu zonele joase din sudul regiunii. Explicabile sînt şi numeroasele ruine daco-romane păstrate într-o stare mult mai bună în Oltenia decât în Transilvania, ruinele castrelor de la Drobeta, dar în special cele de la Sucidava şi Pelendava sînt într-o stare mult mai bună decât cele de peste munţi. Ele par mai degrabă să fi fost lăsate în paragină şi folosite ca materie primă pentru construcţiile din jur (cazul Pelendavei, unde o parte a zidurilor a constituit sursa de piatră şi cărămidă pentru construirea bisericii, cum apare scris chiar în pisania mânăstirii Coşuna, construită chiar lângă castru). În afara lor, s-au păstrat alte numeroase situri daco-romane : Romula, Rusidava, Buridava, Castra Nova, Ad Mehadium, Ad Mutriam, Arutella, Drobeta ş.a. De remarcat faptul că Oltenia a continuat să fie în legătură directă cu Imperiul şi după retragerea aureliană, împăratul Constantin cel Mare construieşte un pod peste Dunare la Corabia, unde se vede şi azi pilonul capului de pod de pe malul românesc, situaţie similară cu cea a podului de la Drobeta. Drobeta, dintr-un punct strategic iniţial, devenise primul centru urban din Oltenia romană şi al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa şi Apulum. În timpul lui Hadrian (117-138) oraşul a fost declarat municipium (121), când populaţia atinsese 14.000 de locuitori, iar în timpul lui Septimiu Sever (193-211) a fost ridicat la rangul de colonia (193) ceea ce conferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cetăţenii Romei. O colonia era un oraş prosper, cu temple, basilici, un teatru, un forum, un port, bresle de mesteşugari. Împăraţii romani, chiar şi in timpul scindării imperiului au continuat să refacă şi să întreţină cetăţile de la Dunăre. Ultimul împărat care mai adusese acvilele romane la Dunăre a fost Iustinian I (527-565), a adăugat şi el un turn Drobetei.





copyright © museum.com gmbh. all rights reserved.
copyright policy